„UN SPAŢIU ŞI UN TIMP GREŞIT“

Octavian Mihaescu (Germania)

A vorbi de Raoul Şorban nu este deloc simplu, cu atât mai mult dacă nu l-ai cunoscut personal, cum este şi cazul meu. La propunerea iniţiatorului acestei cărţi (propunere ce mă onorează), voi încerca să expun, totuşi, şi punctul meu de vedere. Cu această ocazie am avut prilejul a-l cunoaşte mai bine pe Raoul Şorban, deşi nu este la îndemână a vorbi despre el din cel puţin trei motive, pe care voi încerca să le expun.

Primul motiv: Raoul Şorban nu mai este „actual“, deranjează orientarea socio-politică a „mai marilor zilei“ de la nivel global, în care România s-a inte­grat. În fapt, Raoul Şorban niciodată nu pare să fi fost „în ton cu mai marii zilei“. De ce ar fi azi?! Situaţia se datorează, în bună măsură, „cazului Ion Antonescu“ pe care Raoul Şorban refuza să-l pună la zidul infamiei; în calitate de martor ocular, implicat în acţiuni temerare, mărturia sa devine incomodă când ştiut este faptul că Ion Antonescu trebuie diabolizat. Totuşi, argumentele celor care susţin cum că Antonescu nu trebuia să treacă Nistrul şi să intre în U.R.S.S. sunt neconcludente şi, examinându-le, orice strateg militar se amuză copios când se ştie că într-un război urmăreşti duşmanul până în bârlog pentru a-l învinge total şi pentru a asigura victoria. În privin­ţa salvării evreilor de către Antonescu, chiar dacă aceste acţiuni sunt contestate, trebuie spus că pe teritoriul României nu a existat Holocaust; pogromuri au existat nu doar în teritoriile deţinute de Ungaria, ci şi în Moldova şi nu doar contra evreilor, ci şi a ţiganilor. Dar dictatura lui Antonescu nu a fost „a sa“, ci „militară“, deci strict logică în astfel de situaţii, şi s-a răsfrânt asupra partidelor, a unor culte religioase şi presei, asupra unor minorităţi, constituind acţiuni nece­sare protecţiei statului, operaţiunilor Armatei, Securităţii. În timp de război, statul aplică legislaţia militară (vezi recentele schimbări din S.U.A. după 11 septembrie 2001, cu toate că în acest caz nu este vorba de un război în ade­văratul sens al cuvântului).

Antonescu, fără doar şi poate, a comis şi greşeli dar a fost un mili­tar de excelenţă, care, să nu uităm sau să ascundem, a revigorat Armata Română, adusă până la el într-o situaţie asemănătoare celei ţariste dinainte de 1917 (echipamentul, hrana, abuzurile superiorilor, moralul soldaţilor scăzut din această cauză), o armată înzestrată nepotrivit, care se bizuia, în cea mai mare parte, tot pe cai. Această armată înţepenise „la nivelul anului 1918“, devenind ineficientă, pe când celelalte armate se modernizaseră, un curs necesar pe care Antonescu îl va impune şi îl va realiza în scurt timp şi datorită lui Malaxa şi relaţiilor sale privilegiate cu Hitler. Economic, România se întăreşte considerabil; să amintim doar faptul că în 1940, când Antonescu preia conducerea statului, aveam o rezervă valutară de doar trei vagoane de aur, pe când în 1945 România deţinea zece vagoane aur, fiind evident că, Germania nu a tâlhărit şi nu s-a înfruptat din avuţia ţării, ci, datorită personalităţii lui Antonescu, însuşi Hitler va fi obligat să respecte România. Tehnologizarea României concură cu întreaga Europă, fiind competitivă cu cea a Germaniei, o tehnologizare care va menţine în viaţă industria României până în 1989. Dar aceste aspecte sunt un „tabu“ în zilele noastre, când istoricii se prefac a nu le găsi consemnate în arhive, deşi există în Raoul Şorban un excepţional cronicar, un important reper pentru cercetătorii de mâine, care sperăm să fie mai liberi şi responsabili decât au fost în trecut şi sunt azi!

Al doilea motiv: drama lui Raoul Şorban este drama intelectualului din secolul XX, supus schimbărilor brutale pe care istoria le operează fără milă, schimbări din care rezultă fie supuşenie totală (adaptare-pragmatism), fie un individ aflat poziţionat într-un permanent „spaţiu şi timp greşit“, pen­tru care trebuie să plătească. El este, prin excelenţă, „un intelectual de stânga“ care înţelege în profunzime şi aplică misionar marxismul (atracţia majori­tăţii intelectualilor secolului XX, dar nu vom greşi spunând că şi al celui în care am intrat de curând), prin care înţelege că un individ se poate opune unui grup sau statului, rol ce revine prin excelenţă intelectualului. Dar mar­xismul nu a fost aplicat de intelectuali gen Raoul Şorban, ci de mediocri, de „scursurile societăţii“, altfel, poate că, la final, capitalismul era învins. În fapt, capitalismul nu a învins marxismul – regenerat în Occident –, ci doar o rotiţă nesemnificativă (pentru istorie): leninism-bolşevismul primitiv-vulgar. Raoul Şorban se detaşează de vulgaritatea leninism-bolşevismului cu care inevitabil va intra în conflict şi va rămâne un misionar (idealist) marxist autentic, însă aflat în permanentă minoritate, inclusiv faţă cu formula recentă (globalizată) a marxismului. Raoul Şorban se află în conflict cu acestea pentru că, înainte de a fi „marxist“, el este un veritabil intelectual ce refuză a se inte­gra gloatei şi a se supune sloganurilor zilei. „Intelectualii adaptaţi“, aşa-zis prag­matici – care nu au nici un „zeu“, cu excepţia confortului şi slavei deşarte –, nu doar că predomină procentual, dar şi conduc masele discreţionar. Un Raoul Şorban reprezentă un pericol de moarte pentru această majoritate. Şi dacă până în 1989 societăţile comuniste erau conduse de dictaturile fe­roce ale „clasei muncitoare“ – pentru care intelectualul reprezenta plaga socială ce trebuia stârpită fără milă –, după 1989 lucrurile au luat o întorsătură foarte perfidă, în esenţă situaţia fiind mult mai rea pentru intelec­tualul veritabil de calibrul lui Raoul Şorban. S-a schimbat doar decorul.

Dar pentru autorul acestor rânduri, care se consideră parte activă a civilizaţiei creştine, acest tip de intelectual a fost şi rămâne un „unerwünscht“, în situaţia de faţă – un hibrid. Acesta este al treilea motiv. În fapt, în aces­ta rezidă rădăcina dramelor şi confuziilor în care suntem menţinuţi, inclusiv pentru intelectualii rasaţi, drama de care nici Raoul Şorban nu a fost ocolit.

În Evanghelia după Ioan, Cap. I, se spune că „Toate au fost făcute prin El şi pentru El, prin care se ţin toate“. Evangheliile relevă jertfa supremă a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, prin care pământul s-a sfinţit. Dar Karl Marx spunea că omenirea se îndepărtează de trecut râzând, putând, însă, să aibă dreptate doar cu actuala generaţie rezultată din experimentele la care am fost supuşi; o situaţie pe care Eliade o surprinde şi o defineşte, foarte exact, drept fenomenul de comă ce precede moartea.

Desacralizarea societăţii, respingerea „Celui prin care se ţin toate“, va duce inevitabil – aşa cum suntem şi avertizaţi de Evanghelie – la o moarte spirituală de proporţii. Dacă se refuză Jertfa, după ce a fost o dată acceptată ca o curăţire, nu mai există o alta pentru că Hristos ar fi răstignit a doua oară.

Prin marxismul impus cu forţa, dar respins de societăţile legate strâns de jertfa lui Hristos, a rezultat o „societate marxizată“ în spaţiul comunist, dar şi în cel vestic, unde s-a ajuns aici prin consum şi „bunăstare“. Atât „occi­dentalul“, cât şi „esticul“ sunt formaţi în a îmbrăţişa marxismul ca pe o religie şi a respinge categoric Jertfa. Libertatea sexuală, anarhia spre care ne în­dreptăm sunt de origine marxistă, „drepturile omului“ şi alte sloganuri sunt doar perdeaua care acoperă fermentul „noii religii“.

Astfel, drama intelectualilor se va amplifica şi mai mult în acest nou secol XXI, care nu va ierta pe nimeni, inclusiv pe clericii bisericii, care chiar dacă nu vor adera la marxism, fiind făţiş contra, vor comite alte erori ce îl vor consolida pe termen lung dacă nu chiar din acesta se va naşte impe­riul lui Antihrist. Există precedente în ceea ce s-a petrecut anterior, în perioa­da interbelică şi înainte de ea. Atunci, liderii „curentelor de dreapta“, aliaţi tradiţionali ai bisericii – precum în zilele noastre –, nu mai ţineau cont de realităţi, sfidând nepermis populaţia.

Nu conştientizau faptul că noua societate industrială va da naştere masivă proletariatului barbarizat, deşi semnalele le avem încă de la începutul secolului trecut, cu un bun exemplu în Germania („Spartacus“). Prin profilarea şi ascensiunea fascismului şi nazismului, Occidentul se salvează de comunismul bolşevic, iar biserica va susţine extrema dreaptă. În astfel de condiţii, mişcarea socialistă îşi consolidează puterea în nucleul de rezistenţă al societăţii, respectiv prin intelectualitatea care se va afla fie la „extrema dreaptă“, fie la „stânga“, procentajul ce va alege „calea de mijloc“ urmând să fie decapitat. Atrocităţile contra evreilor nu aveau cum să lase indife­rentă intelectualitatea, atunci fiind momentul în care ea adera irevocabil la mar­xism. Astfel se explică cum un nobil de anvergura lui Raoul Şorban devine un „om de stânga“. Acesta ar fi cazul marxiştilor idealişti, cum este şi cazul lui, care găsesc în marxism calea ritualică de facere a binelui, cu precădere în cadru general, ce se adaugă în veşnicie la fapte bune în folosul uma­nităţii. Ele nu vor fi de folos pe termen lung. „Reeducarea“ de la Piteşti sau Gherla a fost, la noi, extinsă la nivelul întregii ţări într-un proces continuu, sfârşind doar odată cu decesul subiectului. În acest proces de reeducare masivă, găsim, după 1965-1968, numeroşi foşti deţinuţi politici sau descendenţi ai acestora, care „aderă“, nu pentru că au fost forţaţi, ci pentru că fu­seseră reeducaţi cu succes şi în profunzime. Ei vor forma noua generaţie de inte­lectuali complet şterşi, „pragmatici“, adaptaţi. Care a fost cauza succesului forţelor distructive, eşecul lamentabil al forţelor benefice?

Aşa cum spuneam mai sus, punctul nostru central este Hristos. Toţi ce s-au lepădat de El, după îmbăierea botezului – care este o mărturisire, un legământ de impor­tanţă majoră – şi sunt asemeni fiului rătăcitor ce şi-a luat averea şi a plecat în lume, ei au îngropat talantul. Nu puţini, ulterior, au depus anumite jurăminte, sub diferite forme, faţă de „sistem“, fără a lua seama la simbolistică în faţa căreia jură şi se închină, chiar dacă susţin că au îndeplinit o formalitate. Ca efect, şi dacă vom analiza cu atenţie, observăm apariţia unui fenomen galopant, care va cuprinde întreaga ţară, Europa (şi de Vest): o ateizare subită, în masă, şi o cufundare în întuneric a întregii societăţi.

Nu punem în discuţie mântuirea indivizilor, iertarea acestora de către divinitate, ci ana­lizăm fenomenul din punct de vedere al teologiei creştine, care îl defineşte ca avertisment pentru a învăţa şi nu pentru a pedepsi. Pentru ca marele jurământ şi legământul cu antihrist (adică despărţirea definitivă de Hristos) încă nu s-a făcut. Este timpul să nu ne mai temem de tezele apocaliptice, refuzându-le brutal. Apocalipsa nu este doar sfârşitul lumii, simplist spus, ci un avertisment, o formă de autoapărare împotriva agresiunilor istoriei sau a „căderii“ şi autodistrugerii, pentru mântuirea unui neam ori individ. Şi, nu în ultimul rând, o nevoie de apărător permanent împotriva duhurilor ce au putere colosală asupra indivizilor lipsiţi de ocrotirea forţelor benefice din univers.

Globalizarea nu este nimic altceva decât întărirea imperiului mar­xist planetar. Dar prin creştinism şi religie ne putem opune globalizării şi marxismului. Fără Hristos nu putem răzbi vremurile ce se vor năpusti asupra noastră, căci marxismul nu şi-a arătat, încă, adevărata faţă, el nu a fost învins, cum greşit se crede şi debil se jubilează, iar dacă Raoul Şorban ar trăi în acele zile, pe care eu le preconizez că vor veni cu siguranţă, ar refuza să susţină acele forţe, iar soarta sa ar fi aceeaşi pe care a trăit-o şi ar sfârşi ucis bestial!

Octavian MIHĂESCU (Germania)

***

Articolul d-lui Octavian Mihăescu este preluat din volumul omagial „PATRIARHUL ARDELEAN“, documentar iniţiat şi îngrijit de scriitorul Artur Silvestri, în curs de apariţie la Editura Carpathia Press. Pentru postarea aceasta, precum şi a altora care vor urma, există permisiunea d-lui Artur Silvestri.

Vasile I. Zărnescu