de Donald W. Miller, Jr.

CONFORM RELATARII manualului scolar referitoare la Razboiul Civil American, Abraham Lincoln a obtinut presedentia si a luat masurile necesare pentru a pune punct sclaviei. A condus tara intr-un mare Razboi Civil impotriva statelor secesioniste detinatoare de sclavi, le-a realipit Uniunii si a sfarsit sclavia. Din aceste motive istoricii il considera pe Abraham Lincoln unul dintre marii nostri presedinti.

Oamenii din Sud, precum stra-stra-bunicul meu Louis Thomas Hicks, au vazut cu totul altfel situatia. Louis Hicks a luptat in Batalia de la Gettysburg, in Armata Virginiei de Nord, comandand al 20-lea Regiment al Carolinei de Nord (Brigada lui Iverson a Diviziei Rodes in Ewell’s Second Corps). Si-a condus regimentul in prima zi a bataliei si a fost fortat sa se predea dupa ce a pierdut optzeci si cinci la suta din oamenii sai (238 din 300) in doua ore si jumatate de lupta. In propriile sale memorii a scris, “[Ca prizonier] am stat treaz, gandindu-ma la camarazii mei si la importanta cauza pentru care eram dispusi sa ne varsam ultima picatura de sange.”

Fiica sa, Mary Lyde Williams, a transmis sentimente similare in Prezentarea facuta la Dezvelirea Memorialului Carolinei de Nord pe Campul de Lupta de la Gettysburg, in 3 Iulie 1929. A inceput cu cuvintele, “Au scris o constitutie in care fiecare stat trebuia sa fie liber.” Patru copii, inclusiv nepoata ei, mama mea, care pe atunci avea 10 ani, au indepartat voalul care acoperea statuia.

Astazi copii americani sunt invatati in scolile nationale, atat in Nord cat si in Sud, ca a fost gresit ca unii sa sustina Confederatia, sa lupte si sa moara pentru ea. Oameni bine intentionati, cu “judecata dreapta”, considera astazi ca cel care crede ca Sudul a facut ce trebuia prin secesiunea de Uniune, aproba in secret sclavia. Intr-adevar, prin aceast mod de gandire s-a ajuns acum la situatia in care grupuri aflate de ambele parti ale spectrului politic, cum ar fi NAACP [National Association for the Advancement of Colored People – Asociatia Nationala pentru Promovarea Oamenilor de Culoare] si Centrul Sudist al Legii Saraciei, de partea stanga, si Cato Institute de partea dreapta, doresc sa vada Steagul de Batalie al Confederatiei inlaturat din spatiile publice. Acesti oameni argumenteaza ca steagul Confederatiei ii ofenseaza pe afro-americani, deoarece comemoreaza sclavia.

Conform interpretarii oficiale, Razboiul Civil a fost rezultatul unui esec al Parintilor Fondatori de a adresa cum trebuie problema institutiei sclaviei intr-o republica care a proclamat in Declaratia sa de Independenta ca “toti oamenii sunt creati egali”. Dar era oare necesar un razboi de patru ani pentru a aboli sclavia in Statele Unite, unul care a ravasit jumatate din tara si distrus o generatie de Amerincani? Numai Statele Unite si Haiti si-au eliberati sclavii prin razboi. Orice alta tara din Lumea Noua, care detinea sclavi, cum ar fi Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Cuba, Ecuador, Mexic, Peru, Uruguay si Venezuela, i-a eliberat pasnic in secolul al 19-lea.

Razboiul i-a oferit lui Lincoln sansa sa “salveze” Uniunea, dar numai in sens geografic. Tara a incetat sa mai fie o Uniune de state separate si suverane, asa cum fusese initital conceputa. In schimb, America a devenit o “natiune” cu un puternic guvern federal. Desi razboiul a eliberat patru milioane de sclavi si i-a aruncat direct in saracie, nu a adus o renastere a libertatii, asa cum Lincoln si istorici precum James McPherson si Henry Jaffa pretind. Pentru natiune ca intreg, razboiul a realizat exact opusul: a initiat un proces de centralizare a guvernului ce a restrictionat substantial libertatea in America, precum au argumentat istorici ca Charles Adams si Jeffrey Rogers Hummel – Adams in cartea sa, When in the Course of Human Events: Arguing the Case for Southern Secession (publicata in 2000); si Hummel in Emancipating Slaves, Enslaving Free Men (1996).

Denumirea de Razboi Civil este un termen impropriu. Sudul nu a instigat o rebeliune. Treisprezece state sudiste in 1860-61 au ales pur si simplu secesiunea de Uniune si au pornit pe drumul lor, asa cum si cele treisprezece colonii au facut atunci cand s-au rupt de Anglia. Un nume mult mai potrivit pentru acest razboi ce a avut loc intre statele americane din nord si cele din sud este Razboiul pentru Independenta Sudului. Istoriografia oficiala prezinta punctul de vedere al invingatorului, o relatare ce se concentreaza pe chestiunea sclaviei si mascheaza sau nu ia in seama alte considerente.

Pana in secolul al 19-lea, sclavia in societatile umane era considerata un lucru firesc. Vechiul Testament si Biblia afirma ca sclavii sunt o forma de proprietate iar copii unui cuplu de sclavi se afla si ei in proprietatea aceluiasi stapan (Exodul 21:4). Abraham si Iacob au avut sclavi, iar Noul Testament nu spune nimic impotriva sclaviei. Sclavii au construit piramidele Egiptului, Acropolele Atenei, si amfiteatre in Imperiul Roman. Africanii au exportat 11.000.000 de sclavi negri catre Lumea Noua – 4.000.000 catre Brazilia, 3.600.000 catre Indiile de Vest Britanice si Franceze, si 2.500.000 catre posesiunile spaniole din America Centrala si de Sud. Aproximativ 500.000 de sclavi, 5 procente din numarul total trimis in Lumea Noua, au venit in America. Astazi sclavia inca exista in unele parti ale Africii, cum ar fi Sudan si Mauritania.

Anglia a trambitat sfarsitul sclaviei, in lumea vestica cel putin, prin Bill of Abolition, ratificata in 1807. In urma acestui act, comertul cu sclavi Africani a devenit ilegal (dar nu detinerea de sclavi in proprietate). Mai tarziu in acel an, Statele Unite au adoptat ceva asemanator, si anume Act to Prohibit the Importation of Slaves [Act care Interzice Importul Sclavilor], ce nu permitea aducerea sclavilor in oricare din porturile tarii, inclusiv in statele sclavagiste din sud. Congresul a consolidat aceasta prohibitie in 1819 cand a decretat comertul cu sclavi ca fiind o forma de piraterie, ce va fi pedepsita cu moartea. In 1833, Anglia voteaza Emancipation Law [Legea Emanciparii] punand punct sclaviei in intregul Imperiu Britanic, iar Parlamentul a alocat douazeci de milioane de lire pentru cumpararea libertatii sclavilor de la proprietarii lor. Filozoful german Arthur Schopenhauer justificat a descris aceasta actiunea drept unul dintre cele mai importante acte de compasiune colectiva din istoria umanitatii. Totul a fost infaptuit intr-un mod pasnic si fara revolte serioase sau atacuri impotriva fostilor proprietari, chiar si in Jamaica unde 30.000 de albi aveau in proprietate 250.000 de sclavi.

Constitutia Statelor Confederate ale Americii interzicea importul sclavilor (Articolul I, Sectiunea 9). Fara legi vizandu-i pe sclavii fugitivi in statele invecinate, care i-ar intoarce pe acestia proprietarilor lor, valoarea sclavilor ca proprietate devenise nerentabila datorita cresterii suplimentare a costurilor pentru paza impotriva evadarii. Existand un loc in Nord unde sclavii sa poata scapa si datorita restrictiei impotriva “aprovizionarii” cu noi sclavi impusa de Constitutia lor, sclavia in statele Confederatiei ar fi sfarsit fara razboi. Scaderea continua a valorii de proprietate a unui sclav, ea singura, ar fi facut de nesustinut aceasta institutie, indiferent de alte considerente morale sau umanitare.

In Nord, strigatul de lupta la inceputul razboiului era “pastrati Uniunea”, nu “eliberati sclavii”. Desi era o chestiune politica ce starnea polemici aprinse si era detestata de abolitionisti, in 1861 sclavia nu constituia o problema publica majora. Protestantii Americani din Nord erau mai ingrijorati de numarul in crestere al imigrantilor Catolici decat de sclavie. In primul sau Discurs Inaugural, tinut cu cinci saptamani inainte ca razboiul sa inceapa, Lincoln i-a asigurat pe proprietarii de sclavi ca va continua sa impuna Fugitive Slave Act.

Dupa 17 luni de razboi, situatia nu se prezenta favorabil pentru Nord, in special in indeaproape monitorizatul Teatru de Est. In cele cinci mari batalii purtate acolo din Iulie 1861 pana in 17 Septembrie 1862, casta mereu in schimbare a generalilor Uniunii nu a reusit sa castige nici macar o singura victorie. Armata Confederatiei a castigat trei: Prima Batalie de la Bull Run [nota tr: numita dupa cel mai apropiat parau] (sau Prima de la Manassas [nota tr: numita dupa cel mai apropiat oras]) pe 21 Iulie 1861; Sapte Zile – sase batalii majore purtate intre 25 Iunie si 1 Iulie 1862 in timpul Campaniei Peninsulare a armatei Uniunii care, pe scurt, au sfarsit printr-o victorie strategica a Confederatiei cand McClellan si-a retras armata din peninsula; si A Doua Batalie de la Bull Run (sau A Doua de la Manassas) pe 29-30 August 1862. Pentru doua batalii balanta a fost nesigura; Seven Pines (sau Fair Oaks) intre 31 Mai – 1 Iunie 1862, si Antietam [nota tr: alt parau] (sau Batalia de la Sharpsburg [nota tr: alt oras]) pe 17 Septembrie 1862. In Vest Grant a cucerit Fort Donelson pe 14 Februarie 1862 si a capturat 14.000 de soldati ai Confederatiei. Dar apoi a fost luat prin surprindere in Batalia de la Shiloh (sau Pittsburg Landing) in 6-7 Aprilie 1862 si a pierdut 13.000 din cei 51.000 de oameni care au luptat in aceasta batalie de doua zile. Satui de carnaj, oamenii din Nord nu au apreciat in acel moment faptul ca rezultatul era o victorie strategica pentru ei. Apoi a venit Antietam pe 17 Septembrie, cea mai sangeroasa zi a intregului razboi; armata Uniunii a pierdut mai mult de 12.000 din totalul de 60.000 al trupelor angajate in batalie.

Justifica oare Salvarea Uniunii macelarirea unui asa mare numar de tineri? Confederatii nu reprezentau o amenintare militara pentru Nord. Probabil ar fi fost mai bine sa lase statele sudiste sa se separe, impreuna cu cei 4 milioane de sclavi. Ca sa castige insa, Nordul avea nevoie de un mult mai convingator motiv pentru a continua razboiului decat mentinerea Uniunii. Nordul avea nevoie de o cauza serioasa pentru a prelungi conflictul, sau cum Lincoln insusi a spus in a doua Declaratie Inaugurala, era voia lui Dumnezeu, unde “judecatile Domnului” determina pierderile si rezultatele razboiului.

La cinci zile dupa Batalia de la Antietam, pe 22 Septembrie 1862, Abraham Lincoln a emis Proclamatia Emanciparii.

Proclamatia era o “masura politica de razboi”, dupa cum Lincoln a declarat. Corespondenti straini relatand evenimentele au recunoscut-o ca pe o lovitura propagandistica sclipitoare. Emanciparea va avea loc numai in statele rebele ce nu se aflau sub controlul Uniunii, acestea pierzandu-si suveranitatea in problema sclaviei, se argumenta, ca rezultat al secesiunii de Uniune. Presedintele insa nu putea aboli sclavia; daca nu era implementata la nivelul statului local, abolirea necesita un amendament constitutional. Proprietarii de sclavi si sclavii lor din Missouri, Kentucky, Maryland, Delaware, Tennessee si parti ale Virginiei si Louisiana, ocupate de trupele Uniunii, erau scutiti de acest edict. Sclavii Confederatiei vor fi “pentru totdeauna liberi” pe 1 Ianuarie 1863 – la o suta de zile dupa ce Proclamatia a fost emisa – dar numai daca statul in cauza ramanea in “rebeliune” dupa data respectiva. Statele rebele care s-ar fi realaturat Uniuni si ar fi trimis reprezentanti alesi Congresului inainte de 1 Ianuarie 1863, si-ar fi putut pastra sclavii. Aceste state nu ar mai fi fost considerate in rebeliunie, deci suveranitatea lor in privinta acestei institutii peculiare ar fi fost restaurata. Dupa cum marturiseste London Spectator in numarul sau din 11 Octombrie 1862: “Principiul [Proclamatiei] nu este ca o fiinta umana nu poate justificat fi proprietara alteia, ci ca nu o poate detine in proprietate daca prima nu este loiala Statelor Unite”.

In privinta sclavilor din statele loiale guvernului sau ocupate de trupele Uniunii, Lincoln a propus trei amendamente constitutionale in Mesajul “State of the Union” catre Congres din Decembrie 1862. Primul cerea ca sclavii ce nu fusesera eliberati de Proclamatia Emanciparii sa isi capete libertatea treptat pe o perioada de 37 de ani, printr-un proces ce trebuia completat la 1 Ianuarie 1900. Al doilea amendament oferea compensatii proprietarilor pentru pierderea sclavilor asupra carora aveau drepturi. Al treilea se referea la transportarea Negrilor eliberati afara din tara si mutarea lor in America Latina si Africa, pe cheltuiala guvernului. Lincoln a scris ca negrii eliberati necesita ca “noi case sa fie construite pentru ei, intr-un climat prielnic, alaturi de oameni de acelasi sange si rasa”.

Pentru Lincoln, emanciparea si deportarea erau conectate inseparabil. Secretarul Marinei, Gideon Wells, a scris in jurnalul sau ca Lincoln “considera ca este esential sa ofere un azil rasei pe care o dezrobise, dar care nu ar putea fi niciodata recunoscuta sau admisa ca fiind egala noastra”. Asa cum istoricul Leone Bennett Jr. marturiseste in cartea Forced Into Glory: Abraham Lincoln’s White Dream [Impins spre Glorie: Visul Alb al lui Abraham Lincoln] (2000), “Era un articol de credinta in ceea ce il priveste [Lincoln] ca emanciparea si deportarea sa mearga mana in mana precum artificiile si data de 4 Iulie, si ca nu poti obtine una fara cealalta.”

Congresul a refuzat sa ia in considerare propunerile lui Lincoln, pe care Horace Greeley in New York Tribune le-a etichetat manevre de distragerea atentiei, de “gradualism, compensatie [si] exportare”. Nici unul din Statele Confederatiei nu a profitat de oportunitatea de a se realatura Uniunii in intervalul de 100 de zile oferit si razboiul a continuat pentru inca doi ani si patru luni. Opt luni mai tarziu, al 13-lea Amendament a fost ratificat, si sclavia a luat sfarsit oriunde in Statele Unite (fara gradualism, compensatie si exportare).

Americani negri si albi au suferit rani rasiale si politice datorita razboiului si Reconstructiei ce a urmat si care s-a dovedit a fi adanca si de durata. Abolitionistii din Nord doreau ca Negrii din sud sa fie eliberati, dar cu siguranta nu le convenea ca acestia sa se mute mai la miazanoapte sa traiasca langa ei. Indiana si Illinois, in particular, au avut legi care le interziceau domiciliul Afro-Americanilor. Ocupatia militara si “Reconstructia” pe care Sudul a fost fortat sa le indure dupa razboi au prelungit de asemenea vindecarea ranilor. La o intalnire a fostilor soldati ai Confederatiei, cu putin inainte de a muri in 1870, Robert E. Lee a spus,

“Daca as fi prevazut foloasele pe care acestia [Yankeii] le-au conceput pentru victoria lor, nu ar fi avut loc nici o capitulare la Appomattox Courthouse; nu, cu siguranta nu din partea mea. De-as fi intuit aceste metode de subjugare, as fi preferat sa mor la Appomattox alaturi de oamenii mei curajosi, cu sabia in mana dreapta.”

De ce erau business-urile si liderii politici din Nord atat de hotarati sa pastreze statele sudiste in Uniune? Era, pentru a-l parafraza pe Charles Dickens, exclusiv o problema fiscala. Principala sursa de venit a guvernului federal, venit obtinut prin taxare inainte de Razboiul Civil, era tariful pe importuri. Nu exista o taxa pe venit, cu exceptia celei declarate neconstitutionale imediat dupa adoptarea ei in perioada Razboiului Civil. Tarifele impuse de guvernul federal nu numai ca formau aproape in intregime bugetul federal, dar de asemenea crescusera si preturile bunurilor importate la un nivel la care mai putin eficientii industriasi din nord puteau fi competitivi. Fostul Vice-Presedinte John C. Calhoun a spus urmatoarele:

“Nordul adoptase un sistem de plati si venituri prin care o nemeritata proportie a poverii de taxare fusese impusa Sudului, si totodata o nemeritata proportie a profiturilor ce de drept reveneau Sudului era alocata Nordului… Sudul, in calitate de mare exportator al Uniunii, platea in realitate mult mai mult decat era cuvenit conform proportiilor de venit.”

In Martie 1861, New York Evening Post a scris intr-un editorial:

“Fie ca veniturile din datorii trebuiesc colectate in porturile statelor rebele, fie ca portul trebuie inchis importurilor de peste granita, este in general admis. Daca nici una din acestea nu se intampla, legile noastre pentru venituri sunt substantial abrogate; sursele care alimenteaza trezoreria noastra vor seca; nu vom avea bani sa sustinem pe mai departe guvernul; natiunea va deveni falita inaintea urmatoarei recolte de porumb. Nu va mai exista nimic care sa ofere mijloace de existenta armatei; nimic sa mentina flota noastra pe linia de plutire; nimic sa plateasca salariile ofiterilor publici; situatia actuala trebuie sa ia sfarsit.”

Tinand seama de serioasele dificultati financiare carora Uniunea ar fi trebuit sa le faca fata in caz ca statele sudiste formau o republica separata la chiar granita sa, angajandu-se intr-un schimb comercial lipsit de tarife vamale cu Anglia, ziarul a indemnat Uniunea sa isi mentina vamile in porturile Sudului si sa continue sa colecteze tarife. New York Evening Post declara mai departe ca navele ce sosesc in “statele rebele” si care incearca sa ocoleasca vamile Nord-ului trebuiesc considerate ca angajate in contrabanda si interceptate.

Observatorii Englezi au privit dincolo de retorica “pastrati Uniunea” si au identificat adevarata miza. Parerile lui Charles Dickens pe marginea subiectului sunt tipice:

Uniunea inseamna multe milioane pe an pierdute de catre Sud; secesiunea inseamna acelasi numar de milioane pierdute de catre Nord. Dragostea de bani este miezul acestei probleme, alaturi de alte rele. Cearta dintre Nord si Sud este pur o galceava fiscala.

Karl Marx a fost si el de aceeasi parere:

Razboiul dintre Nord si Sud este un razboi al tarifelor. Mai mult razboiul, impotriva oricarui principiu, nu adreseaza problema sclaviei, ci de fapt atata lacomia Nordului pentru suveranitate.

Sudul a luptat din acelasi motiv din care coloniile Americane au purtat Razboiul Revolutionar. Principala nemultumire a coloniilor Americane in secolul al 18-lea era datorata taxelor impuse asupra lor de Anglia. Colonistii au obiectat in particular fata de Stamp Act, care le cerea sa cumpere un timbru oficial Britanic si sa-l lipeasca pe toate documentele pentru a le conferi validitate. Ei au obiectat de asemenea impotriva tarifelor pe importuri impuse de Anglia, pentru zahar si alte bunuri (Sugar Act).

Dupa adoptarea a ceea ce se chema “Tariful Abominatiei” in 1828, promovat de Henry Clay, taxa pe importuri era cuprinsa intre 20-30%. A crescut si mai mult in Martie 1861 cand Lincoln, la inceputul presedentiei sale, a legiferat Tariful Morril. Aceasta taxa era mult mai dureroasa decat cea impusa coloniilor Americane de catre Anglia in secolul al 18-lea.

Lincoln a fortat Sudul sa deschida focul atunci cand, impotriva sfatului primit de la majoritatea membrilor cabinetului sau, a trimis nave sa aprovizioneze cu trupe si munitie Fort-ul Summer, locatie vamala din Charleston. Militia din Charleston a muscat momeala si bombardat fortul pe data de 12 Aprilie 1861. Dupa acele prime impuscaturi, presa pro-Uniune a etichetat secesiunea sudista drept “rebeliune armata” si l-a indemnat pe Lincoln sa o suprime.

Congresul era suspendat la acea vreme si pentru urmatoarele trei luni, ignorand obligatia sa constitutionala de a chema ramura legislativa inapoi in sesiune pe perioada unei urgente, Lincoln a asumat puteri dictatoriale si a luat diverse masuri, cum ar fi ridicarea unei armate, ceea ce numai Congresul are voie sa faca. A inchis redactiile anumitor ziare care dezaprobau politica sa de razboi, mai mult de 300 dintre ele. A ordonat ofiterilor lui militari sa inchida oponenti politici, mii la numar. Desi cifra exacta nu este cunoscuta, este posibil ca el sa fi arestat si inchis mai mult de 20.000 de oponenti politici, simpatizanti sudisti si oameni suspectati a fi fost neloiali Uniunii, creand ceea ce un cercetator a numit un “gulag American” al secolului al 19-lea, premergator puscariei politice a secolului al 20-lea si al lagarelor din fosta Uniune Sovietica. Lincoln le-a negat acestor protestatari nonviolenti dreptul de libertate a cuvantului si a suspendat privilegiul Habeas Corpus, ceea ce numai Congresul in vreme de razboi are voie sa faca. Soldatii lui Lincoln au arestat civili, deseori arbitrar, fara ca acestia din urma sa fie acuzati; si, atunci cand procese au avut loc, acestea au fost conduse de comisii militare. A permis trupelor Uniunii sa il aresteze pe primarul orasului Baltimore (pe atunci al treilea oras ca marime al Uniunii), pe Seful Politiei orasului si pe un congresman din Maryland, alaturi de 31 legislatori statali. Atunci cand un Judecator al Curtii Supreme, Roger Taney, s-a exprimat spunand ca actiunile erau ilegale si violau Constitutia, Lincoln a ignorat decizia.

Lincoln a ridicat o armata de 75.000 de oameni sa invadeze cele sapte state sudiste secesioniste si sa le reintegreze fortat inapoi in Uniune. Recrutand unilateral trupe pentru invazia acestor state, fara a cere in prealabil Congresului sa se intruneasca in sesiune pentru a lua problema in consideratie si a-si exprima acordul, Lincoln a facut o eroare de judecata ce a costat viata a sute de mii de Americani. La acea vreme numai sapte state se separasera. Dar in momentul in care Lincoln si-a anuntat intentia de a aduce inapoi aceste state in Uniune cu forta, patru alte state – Virginia, Carolina de Nord, Tennessee, si Arkansas – s-au rupt la randul lor si s-au alaturat Confederatiei. Sclavia nu era pe ordinea de zi. Problema era insasi natura uniunii Americane. Daca Presedintele Statelor Unite intentiona sa pastreze Uniunea prin forta, atunci ei vroiau sa se separe. Cand aceste patru state s-au desprins si s-au alaturat Confederatiei mai degraba decat sa trimita trupe pentru sustinerea actiunilor neconstitutionale ale lui Lincoln, Confederatia a devenit mai viabila iar razboiul mai oribil.

Din momentul in care Lincoln a aparut pe scena politica in calitate de candidat al legislaturii statale in 1832, el a fost campionul unei agende politice cunoscuta drept “Sistemul American”. Mai intai promovata de idolul si mentorul sau, Henry Clay, aceasta agenda era un program cu trei parti componente: tarife protective, imbunatatiri interne, si operatiuni bancare centralizate. Acest program “a legat dezvoltarea economica de o puternica autoritate nationala centralizata”, asa cum Robert Johannsen marturiseste in Lincoln, the South, And Slavery. Lincoln credea ca tarifele pe importuri sunt necesare, pe cheltuiala consumatorilor. Credea ca industria Americana trebuia protejata de competitia straina si de bunurile ieftine de import. “Imbunatatirile interne” pe care le-a promovat erau simple subventii pentru industrie, adica welfare corporatist. Abraham Lincoln a fost primul presedinte care ne-a adus operatiunile bancare centralizate, odata cu banii de hartie fara acoperire in aur.

Constitutia Statelor Americane Confederate interzicea tarifele protectioniste, a scos in afara legii subsidiile guvernamentale pentru business-urile private, si a declarat ca hotararile Congresului trebuiesc aprobate de doua treimi din votul majoritar. A interzis Congresului sa mai initieze amendamente constitutionale, lasand acea putere statelor constituente; si a oferit presedintelui sau numai un singur mandat de sase ani. Cand Sudul a pierdut, in locul unei republici Jeffersoniene a liberului schimb, cu un guvern limitat constitutional, scena era pregatita ca Statele Unite sa devina un Imperiu American condus de o autoritate centrala. Pornind razboiul impotriva Statelor Confederate, Lincoln nu cauta sa “pastreze Uniunea” in sensul ei traditional. Cauta doar sa mentina economia Nordului prin transformarea guvernului federal intr-un stat politienesc bazat pe asistenta sociala si conflict [welfare-warfare-police state].

Esecul Sudului de a castiga Razboiul pentru Independenta Sudista a fost o lovitura grea data libertatii. Versurile Confederate ale cantecului “Battle Cry of Freedom” [Strigatul de Lupta al Libertatii] spun:

Down with the eagle
And up with the cross!
We’ll rally ‘round the bonny flag
We’ll rally once again
Shout, shout the battle cry of freedom

(Coborati vulturul
Si ridicati crucea!
Ne vom ralia in jurul bunului steag
Ne vom ralia inca odata
Inaltati, inaltati strigatul de lupta al libertatii)

Eliberat din lagarul inchisorii din Insula Johnson, Ohio, imediat inainte de sfarsitul razboiului, stra-stra-bunicul meu Louis Hicks a mers pe jos descult inapoi in Carolina de Nord la casa sa numita “Liberty Hall”, in orasul Faison. Insa in loc sa se bucure de o renastere a libertatii, el si familia sa, alaturi de alti oameni din Sud, au trebuit sa indure 12 ani de ocupatie militara si o opresiva Reconstructie instituita de republicani radicali.

Reflectand asupra Razboiului pentru Independenta Sudista sa speram ca Drapelul de Batalie Confederat pe care regimentul lui Louis Thomas Hicks al Carolinei de Nord l-a purtat in batalia de la Gettysburg, impodobit cu crucea patronului spiritual al Scotiei, va ajunge sa fie vazut in secolul 21 nu ca un ecuson al sclaviei, ceea ce nu este, ci ca un simbol al opozitiei fata de puterea guvernamentala centralizata si tiranie.

Note

Steagul de Lupta al Confederatiei are 13 stele albe suprapuse unei albastre Cruci a Sfantului Andrei, centrata pe un fundal rosu. Fiecare stea reprezinta un stat secesionist, incluzand Kentucky si Missouri, ultimele doua state ce au fost admise in Confederatie la sfarsitul anului 1861. In timpul razboiului insa, ele au ramas in mare sub controlul Uniunii (Kentucky si Missouri). Sfantul Andrei a fost fratele mai tanar al Sfantului Petru si este patronul spiritual al Scotiei.

Populatia Statelor Unite in 1860 era de 31.101.000, din care 21.244.000 locuiau in Nord si 10.957.000 in Confederatie. In statele Confederatiei, 5.447.000 de oameni erau albi, 133.000 negrii eliberati, si 3.951.000 erau sclavi. S-au inregistrat 320.000 de morti in randurile Uniunii, adica 3,2 procente din totalui populatiei barbatesti; si 300.000 de morti in randurile fortelor Confederatiei, adica 9,7 procente din populatia (alba) barbateasca. Aceasta rata a mortii, raportata la actuala populatie a Statelor Unite de 284.050.000 [nota tr: in anul 2001, la data scrierii articolului], ar insemna echivalentul a 6.5 milioane de oameni. Majoritatea celor ucisi au fost adolescenti si tineri peste 20 de ani.

In prima sa Declaratie Inaugurala, pentru Statele Unite Lincoln a folosit termenul Uniune. In cea de la Gettysburg insa, in loc de Uniune a folosit cuvantul natiune, care implica o mai apropiata asociere de state aflate sub control centralizat, spre deosebire de o asociere degajata a unor state separate si suverane conotata de cuvantul Uniune. De asemenea in a doua Declaratie Inaugurala Lincoln a folosit cuvantul Uniune numai cand s-a referit la tara asa cum era ea cu patru ani in urma, inainte de inceperea razboiului; a folosit cuvantul natiune pentru tara ce devenise in 1865. In aceste discursuri tarzi spune ca razboiul a fost purtat pentru pastrarea “natiunii”, ca “natiunea” va trai o renastere a libertatii, si ca trebuie sa tamaduim “ranile natiunii”.

Republica Americana a fost fondata pe conceptul ca toti oamenii sunt creati egali, cu drepturi inalienabile la viata, libertate si proprietate. Sclavii negri, fiind fiinte umane sensibile, ar trebui de aceea sa fie in mod egal liberi si independenti, beneficiind de egalitate sub domnia legii, asemeni fiintelor umane albe; dar, ca sclavi, erau de asemenea proprietatea cuiva si trebuiau supusi procesului legal cuvenit in aceasta privinta. Documentul Federalist Numarul 54 adreseaza problema numararii sclavilor printre membrii populatiei in ceea ce priveste reprezentarea legislativa, concluzionand ca sclavii sunt astfel deposedati: “doua cincimi dintr-un OM” si trei cincimi capital, adica proprietate.

Dupa razboi Robert E. Lee a scris de asemenea ca, “Cei mai buni oameni ai Sudului au dorit de mult sa elimine institutia [sclaviei], si erau dornici sa o vada abolita. Dar exista o serioasa problema astazi in ceea ce-i priveste, referitoare la acest subiect. Daca nu este adoptat un curs de actiune uman, bazat pe intelepciune si principii Crestine, le-ai face o mare nedreptate eliberandu-i.” [nota: Thomas Nelson Page, Robert E. Lee: Man and Soldier [New York, 1911], pag. 38.] Lee nu detinea sclavi in proprietate (si i-a eliberat pe ai sai in 1850), ca de altfel nici unii din cei mai de incredere locotenenti ai sai, printre care generalii A.P. Hill, Thomas J. “Stonewall” Jackson, J.E. Johnston, si J.E.B. Stuart.

Referintele sursa pentru aceste citate pot fi gasite in cartea lui Charles Adam, When in the Course of Human Events: Arguing the Case for Southern Secession [In Cursul Evenimentelor Umane: Pledand Cazul Secesiunii Sudiste].

Colonistii au obiectat de asemenea perchezitiilor si confiscarii proprietatii fara un mandat specific, si negarii dreptului de a fi judecati de un juriu, pe care britanicii le instituisera pentru a ajuta la prinderea si inchiderea lesnicioasa a contrabandistilor ce evitau platirea taxelor pe bunurile importate.

Lecturi recomandate

Carti

Charles Adams, When in the Course of Human Events: Arguing the Case for Southern Secession [In Cursul Evenimentelor Umane: Pledand Cazul Secesiunii Sudiste] (New York: Rowman & Littlefield, 2000)

Prin aceasta carte Charles Adams ne ajuta sa intelegem Razboiul Civil, avand un efect similar celui pe care Copernic l-a produs in problema intelegerii sistemului solar. Soarele nu se invarte in jurul Pamantului si sclavia nu a cauzat Razboiul Civil. Adams prezinta convingator cazul adevaratei, financiarei cauze a razboiuliui. O carte ce trebuieste citita.

Jeffrey Rogers Hummel, Emancipating Slaves, Enslaving Free Men: A History of the American Civil War [Emanciparea Sclavilor, Inrobirea Oamenilor Liberi: O Istorie a Razboiului Civil American] (Chicago: Open Court, 1996)

Prin extinsa documentatie si intr-o maniera erudita, autorul demonstreaza ca Razboiul Civil a fost intr-adevar un dezastru pentru libertate. Doar eseurile bibliografice de la sfarsitul fiecarui capitol merita pretul intregii carti.

Francis W. Springer, War for What? [Razboi pentru ce?] (Nashville: Bill Coats Ltd., 1990)

Putin cunoscuta dar foarte adanca vizine a Razboiului Civil, publicata un an inaintea decesului autorului la varsta de 92 de ani. Pune intr-o perspectiva clara comertul cu sclavi africani, tarifele pe importuri, economia dublei recolte a Sudului, Lincoln, si adevarata natura a razboiului, anticipand un deceniu mai devreme lucrarea inovatoare a lui Adams.

David Gordon (Editor), Secession, State & Liberty [Secesiune, Stat si Libertate] (New Brunswick, NJ: Transaction Publishers, 1998)

Unsprezece articole despre secesiune prezentate la o conferinta pe marginea subiectului organizata de Institutul Ludwig von Mises in 1995. Cele semnate de Donald Livingson, Steven Yates, Murray N. Rothbard, Thomas DiLorenzo, si James Ostrowski au o importanta deosebita.

Lerone Bennett, Jr., Forced Into Glory: Abraham Lincoln’s White Dream [Impins spre Glorie: Visul Alb al lui Abraham Lincoln] (Chicago: Johnson, 2000)

Bennett demitizeaza imaginea standard a “marelui dezrobitor” de care Lincoln se bucura. Arata ca Lincoln credea ca Negrii sunt o rasa inferioara. In consecinta, ei nu ar fi putut avea drepturi “politice” egale cu cele ale oamenilor Albi si nici nu li s-ar fi putut oferi intregile prerogative ale cetateniei. Autorul prezinta dovezi incontestabile ca Lincoln vroia ca Negrii eliberati sa fie transportati, pe cheltuiala guvernului, afara din tara si relocalizati.

Articole

Thomas J. DiLorenzo
• “The Great Centralizer: Abraham Lincoln and the War Between the States” (Toamna 1998)
• “Lincoln’s Economic Legacy” (Februarie 9, 2001)
• “Trade and the Rise of Freedom” (31 Ianuarie, 2000)
• “Henry Clay: National Socialist” (The Free Market, Martie 1998)
• “Libertarians and the Confederate Battle Flag”
• “Birth of an Empire” (The Free Market, Iulie 1997)

Joe Sobran
• “Slavery in Perspective” (31 Mai, 2001)
• “McCarthyism and Lincolnism” (26 Aprilie, 2001)
• “The Ultimate Lincoln” (5 Aprilie, 2001)
• “Lincoln with Fangs” (8 Februarie, 2001)
• “Slavery, No; Secession, Yes” (16 Ianuarie, 2001)
• “How Tyranny Came to America”

Altii
• Llewellyn H. Rockwell, Jr., “Genesis of the Civil War” (11 Mai, 2000)
• Tibor R. Machan, “Rethinking the Civil War” (7 Mai, 2001)
• Steven Yates, “The Great Struggle: Republic or Empire” (3 Februarie, 2000)

Donald Miller este chirurg si traieste in statul Washington cu sotia si cel mai tanar fiu al sau. Traducere si adaptare pentru Altermedia de Marian Tiberiu Vintilescu, cf. sursei in lb. engleza