PROFESORUL RAOUL ŞORBAN.

UN PATRIARH AL NAŢIONALISMULUI ROMÂNESC ŞI CĂRŢILE SALE

Petre Turlea

Într-o după-amiază ploioasă din iarna aceasta am răspuns amabilei invitaţii a profesorului Raoul Şorban de a-i face o vizită. Maestrul locuieşte în Pantelimon, într-un apartament de bloc, la etajul 8; este înconjurat de cărţi, cele mai multe foarte rare, de tablouri pictate chiar de el, de obiecte populare şi, mai ales, de amintirile strânse într-o viaţă de patriarh (s-a năs­cut în 1912). Atmosfera e întregită de un câine cu pete negre şi gri, urechi lungi, ochi inteligenţi, care se arăta foarte înţelegător cu vizitatorul ce-i aca­parase stăpânul. Am avut mulţumirea de a arunca o privire asupra unor timpuri pe care acum le pot înţelege mai bine. Iar la plecare, gazda, cu un gest boieresc, mi-a umplut geanta cu cărţi.

O discuţie cu profesorul Raoul Şorban înseamnă pătrunderea, printr-un izvor de primă mână, într-o mulţime de momente dramatice pentru Istoria românilor din secolul XX, izvor cu atât mai valoros cu cât multe informaţii despre fapte, lucruri, oameni, nu se regăsesc şi în documentele de arhivă. Domnul Raoul Şorban a fost, şi este, pictor, critic de artă, istoric, scriitor, profesor universitar, om politic. Descendent al unei vechi familii nobi­liare transilvănene – cu rubedenii multiple, chiar şi franţuzeşti, dar mai ales româneşti –, este fiul compozitorului Guilelm Şorban, foarte apreciat la inter­ferenţa secolelor XIX şi XX, autorul, printre altele, al unor cântece intrate în folclor: Mai am un singur dor şi Pe lângă plopii fără soţ, pe versuri de Mihai Eminescu, sau Numai una (Pe umeri pletele-i curg râu), pe versurile lui George Coşbuc.

Consecvent principiilor sale democrate şi de un cald naţio­nalism românesc, profesorul Raoul Şorban a fost incomod şi pentru regimurile de extremă dreaptă, şi pentru cel de ocupaţie horthystă, şi pentru cel de extremă stânga. Sub toate aceste regimuri a fost arestat – în total de 4 ori –, însumând peste 50 de luni de puşcărie. A fost un cunoscut susţinător al ideii Transilvaniei româneşti, un luptător împotriva ocupaţiei maghiare asupra nord-estului provinciei, un salvator al evreilor destinaţi de unguri „soluţiei finale“ (de aceea, a fost consacrat ca „Drept între Popoare“ la „Yad Vashem“ din Ierusalim), o adevărată personalitate în domeniul artei.

Cu si­guranţă, o monografie care să-i fie dedicată ar stârni un foarte mare interes. În ultimele decenii a publicat, mai ales, cărţi de referinţă: în 1990, Fantasma imperiului ungar şi Casa Europei. „Maghiaromania“ în doctrina ungarismului; în 2001, Chestiunea maghiară; în 2003, Invazie de stafii (din manuscrisul căreia au dispărut, în tipografie, 150 de pagini, imposibil de refăcut, cartea apărând fără ele). Toate aceste cărţi au un numitor comun: vastitatea informaţiei, seriozitatea, obiectivitatea concluziilor, un limbaj de o plasticitate rar întâlnită în opere istorice. Mă voi opri, acum, doar asupra volumului Chestiunea maghiară. Deseori acuzat de naţionalism şovin, autorul simte nevoia, în Cuvânt înainte, să spulbere nedreapta incriminare: „Mărturisesc că am fost şi am rămas adeptul unei convieţuiri normale cu minorităţile, în condiţii de egali­tate absolută a tuturor naţiilor ardelene, ca şi de avansate şi egale înda­toriri cetăţeneşti; că în toate împrejurările vieţii am refuzat orice formă a xenofobiei, ca şi excesele naţionaliste, pe care le consider nocive tocmai în perspectiva convieţuirii veşnice pe pământul României“. Pe bază de do­cumente de necontestat – maghiare, germane, româneşti – se prezintă poli­tica de asimilare forţată a minorităţilor naţionale, organizată de statul maghiar înainte de 1918; se prezintă tezele privind „superioritatea“ naţiunii maghiare, a culturii acesteia faţă de popoarele „inferioare“, precum cel românesc; se prezintă teza necesităţii maghiarizării numelor (a existat chiar o Societate Centrală de maghiarizare a numelui, al cărui preşedinte, Simon Telkes, a publicat, la Budapesta, în 1898, volumul de îndrumare Cum să maghia­rizăm numele de familie?). Autorul explică şi motivul insistenţei pentru maghiarizarea numelor: „Un om care poartă nume maghiar nu va putea tăgădui, în nici o împrejurare, maghiaritatea sa, nu va putea minimaliza obli­gaţiunile sale faţă de naţiunea şi patria sa, nici nu va putea spune că nu e ungur, deoarece numele său l-ar dezminţi“ (p. 36). Profesorul Raoul Şorban subliniază contestarea îndârjită, consecventă, a dreptului popoarelor român, sârb, croat, ceh, slovac, la autodetermi­nare şi, totodată, susţinerea, la fel de îndârjită şi consecventă, a necesităţii … Tratatului de la Trianon şi a nece­sităţii refacerii Ungariei Mari. Autorul conchide: „Pericolul nu se mai află departe, ci sub ochii noştri, şovinismul ungar se încurajează cu lozinca «Nimic nu s-a terminat»“. Şi preia un avertisment, expus, în 1986, de către marele istoric David Prodan: „Să fim atenţi mai ales la concesii, la generozităţi, la latura lor negativă. Să fim atenţi la aşa-numitele «autonomii», la laturile sau scopurile lor nocive. Ele pot fi mai mult decât necesităţi practice sau raţionale, pot fi «cuiul lui Pepelea», din care să se facă o obstrucţie, să se submineze unitatea de Stat“ (p. 42). O parte din carte tratează proiectele ungureşti pentru rezolvarea „problemei transilvane“.

Corifeii revizionismului au reuşit să introducă în conştiinţa maghia­rilor şi a opiniei publice internaţionale întrebări privind soluţia optimă în cazul Transilvaniei: 1) Transilvania să rămână în cadrul României; 2) Transilvania să revină Ungariei; 3) Transilvania să se împartă în două; 4) Transilvania să devină stat autonom. Prima soluţie este inacceptabilă pentru unguri; a doua pentru români; a treia nu este o soluţie stabilă; rămâne doar ca Tran­silvania să se transforme în stat autonom (p. 55). Acesta ar fi, însă, doar un prim pas spre reintegrarea în cadrul Ungariei. „Programul ungar urmă­reşte afirmarea integrală a imperialismului său, ca şi a antiromânismului, motivându-şi acţiunea cu argumente «nobile»: înălţarea în cultură a unor in­culţi, organizarea unor primitivi într-un stat generos, competent, ocrotitor şi bine organizat (…) Opţiunea fundamentală rămâne revizuirea actualelor hotare ale Ungariei“ (p. 59). Metodic sunt prezentate justificările revizio­niste, aşa cum au fost ele expuse de liderii maghiari. Contele István Csáky, ministrul de externe, spunea, în 1940: „În bazinul carpatic există o singură soluţie: stăpânirea ungară“. Primul-ministru, Béla Imredy, declara în 1941: „Ungaria are o misiune istorică, şi anume să reorganizeze şi să dirijeze viaţa popoarelor ce locuiesc în bazinul carpatic“. Baronul Ede Atzél, în 1943: „Este just şi drept tot ceea ce este în favoarea ungurilor; tot ce este în defavoarea lor este nedrept“. Istoricul literar Lászlo Gáldi are un studiu masiv, în care se găsesc teze ca: „Iniţiativa şi direcţionarea se află, incontestabil, în mâinile maghiarimii. Iar celelalte popoare ale Transilvaniei au putut păşi pe căile culturii numai după ce s-au hotărât să urmeze pilda maghiară“. Obsedanta afirmare a superiorităţii maghiare o regăsim şi la Mikecs Lászlo: „Mobilul tendinţelor ungureşti prin extinderea puterii (…) a fost de a ne situa în frun­tea popoarelor mici (…); popoarele mici din jurul nostru, fără a fi constrânse, de bunăvoie, au recunoscut calitatea noastră de popor reprezentativ (…) maghiarimea, datorită mai îmbelşugatei sale înzestrări, a moştenit cea mai mare forţă de a sta în fruntea popoarelor mici“ ş.a.m.d. (p. 6o-65). În reactualizarea speranţelor utopice revizioniste ungureşti se antrenează înşişi li­derii Ungariei de la interferenţa secolelor XX şi XXI, cazul cel mai cunos­cut fiind acela al lui Göncz Árpád, preşedinte al Ungariei, traducătorul şi prefaţatorul cărţii lui Endre Bajcsy Zsilinszky, Transilvania – trecut şi viitor. Iată doar o frază din cartea patronată de preşedintele Ungariei: „Crearea României Mari s-a făcut sub conducerea lui Ion Brătianu, un escroc inter­naţional de mare talent…“ Şi „În Dictatul de la Trianon cel mai ruşinos lucru nu este măsura nedreptăţii comise, cât prostia oarbă şi mârşăvia datorită cărora a devenit posibilă ca existenţa României Mari, clocită în incubator politic, să poată fi justificată cu motive de o primitivitate fără pereche“ (p. 66-78). Acelaşi preşedinte al Ungariei a girat concluzia fermă: „Într-o singură problemă nu putem face concesii: Transilvania în întregimea ei – ca o unitate intangibilă – trebuie repusă sub stăpânirea Sfintei Coroane Ungare“. Profesorul Şorban prezintă, pe larg, cum se inventează o „superioritate cul­turală şi politică“ (p. 125-179), obsesiile politicii partidelor maghiare, co­lo­nizările în Transilvania. La sfârşitul volumului sunt inserate mai multe docu­mente – în general articole publicate în presă de-a lungul timpului. Iată, aşadar, o admirabilă carte de istorie, bazată pe documente de arhivă, pe o biblio­grafie impresionantă, dar şi pe trăirile proprii. O nouă carte despre trecut – s-ar putea spune. Dar este şi o carte despre prezent, pentru că revizionis­mul maghiar pe care-l înfăţişează îşi arată colţii veninoşi şi astăzi. Iar cu sprijinul făţiş al unor partide bucureştene, ce se afirmă a fi româneşti, sapă la temelia statului român. Doar astfel s-a ajuns ca U.D.M.R.-ul, ce-şi afirmă clar drept ţel autonomia teritorială pe criterii etnice, să fie azi la guvernare, să guverneze un stat pe care vrea să-l distrugă! Din cauza acestor partide „româneşti“, separatismul şcolar a atins apogeul; zone întinse din Transil­vania sunt, practic, închise pentru români; o propagandă antiromânească inten­să se face chiar şi prin posturile TV centrale; se difuzează filme precum „Trianon“, cărţile revizioniste pătrund în valuri peste frontieră; ţara e împânzită cu monumente ale unor criminali maghiari, fie ridicate acum, fie refăcute, precum cel de la Arad. Acest context face ca volumul profesorului Raoul Şorban să trebuiască să fie citit. El reprezintă un lucid semnal de alarmă, care, dacă va fi înţeles, în primul rând de către oamenii politici români, va contribui la stoparea acţiunii distructive a revizionismului maghiar. Pen­tru ceea ce scrie, pentru îndemnul la apărarea acestei ţări, făcut cu luci­ditate, profesorului Raoul Şorban şi se cuvin mulţumiri.

Ploieşti, 27 februarie 2005 – „România Mare“, 11 martie 2005

Petre ŢURLEA

***

Articolul d-lui Petre Ţurlea este preluat din volumul omagial „PATRIARHUL ARDELEAN“, documentar iniţiat şi îngrijit de scriitorul Artur Silvestri, în curs de apariţie la Editura Carpathia Press. Pentru postarea aceasta, precum şi a altora care vor urma, există acceptul d-lui Artur Silvestri.

Vasile I. Zărnescu