UN DEŢINUT PÂNĂ LA MOARTE

Motto:

„Cele ce s-au întâmplat nu sunt cele ce trebuiau să se întâmple.“

Raoul Şorban, 1912-2006

Şansa de a trăi peste nouă decenii nu este dată multora. A trăi peste nouă decenii sănătos, păstrând intelectualitatea şi discernământul raţiunii intact până la sfârşit este dat şi mai puţin. Şi din cei puţini, doar câţiva dintre românii care au străbătut secolul XX, atât de frământat istoric, au avut o viaţă personală şi socială tumultoasă precum Raoul Şorban, care a fost de partea concordiei interetnice, dar a luptat pentru drepturile românilor ardelenii în timpul ocupaţiei horthyiste.

Pentru inteligenţa şi cultura sa superioară din care au izvorât nobile idei artistice, umanitare, de dreptate şi apărare naţională a fost deţinut, un deţinut perpetuu, pentru că, şi-n vreme ce era liber, ideile sale au fost condamnate şi deţinute de cei de la putere. Încarcerarea gândirii înaintate, a ideilor de creaţie şi libertate, a demnităţii personale şi armoniei sociale este tot o detenţie, de multe ori mai greu de îndurat. Şi din acest punct de vedere Raoul Şorban se situează printre cei puţini şi proeminenţi. Nu a acceptat detenţia spiritului şi nici marea tragedie a românilor ardeleni sub ocupaţia ungurească; s-a opus atunci, iar prin scrisele sale a dezvăluit adevărul pentru generaţiile viitoare.

Chiar dacă conjunctura politică şi propagandistă din România paleo-comuniştilor de la putere, travestiţi în orice altceva numai să nu pară români, chiar dacă o bună parte din intelectualii istoriei şi culturii româneşti s-au autodecapitat din linguşeală şi servilism faţă de străini, eu, totuşi, sper, am datoria şi motive să sper, că sfârşitul natural al lui Raoul Şorban va îndemna pe unii dintre conaţionalii noştri de azi şi din generaţiile viitoare să continue lupta de eliberare a gândirii încarcerate de dominanţii samavolnici de ieri şi astăzi din Ţara Noastră, fie că sunt autohtoni sau străini.

Personal l-am cunoscut puţin pe Raoul Şorban, din câteva scrisori, din câteva telefoane. Din motive pe care acum le regret mult, întâlnirea dintre noi, pe care şi-a exprimat-o şi Raoul Şorban, nu a avut loc. Regret enorm, dar a motiva acum nerealizarea ei nu va schimba cu nimic tristeţea ce m-a cuprins când mesajul lui Vlad Pohilă de la Chişinău mi-a adus vestea morţii sale. Mă consolez, creştineşte, cu întâlnirea de apoi…

Am început să citesc cu atenţie concentrată scrisele lui Raoul Şorban din 1990 când a publicat eseul Maghiaromania în doctrina ungarismului la Editura Globus din Bucureşti, drept contracarare a iredentismul UDMR-ului din România şi un articol din Erdélyi Magyarság din Budapesta, care susţinea incitând: „E o realitate că viitorul Transilvaniei nu mai consti­tuie o problemă internă a României. Acest viitor este o problemă maghiară şi germană, o problemă slovacă şi poloneză, o problemă sârbă şi ucraineană, greacă şi armeană, evreiască şi ţigănească. Este o problemă europeană“. Publicată în presa budapestană şi răspândită în Tran­silvania, această frază antiromânească şi iredentistă a indignat pe orice român obişnuit la acea dată, transilvănean sau nu, cu excepţia lui Ion Marcel Ilici Iliescu şi a lui Petre Roman preocupaţi de puterea politică pe care puseseră mâna după executarea lui Ceauşescu.

Raoul Şorban era una dintre vocile cele mai autorizate când se vorbea, istoric argumentat, despre Transilvania, fiindcă s-a născut în Transilvania în 1912, s-a educat universitar la Cluj, unde a trăit în miezul fierbinte al ocupaţiei horthyste şi a evenimentelor care au urmat după aceea până acum, în anul stingerii sale, 2006. A trăit evenimentele este insuficient spus în cazul său, trebuie adăugat cum le-a trăit şi ce a făcut. Din imensa sa acti­vitate culturală şi politică, artistică şi scriitoricească, am să mă opresc, în acest articol de respect faţă de personalitatea sa, doar la un segment, la segmentul dăruirii sale patriotice, al contracarării decente şi raţionale a antiromânismului din trecut şi prezent. Acest segment este un sentiment deosebit, superior, întâlnit la cei loiali faţă de obârşia lor, dar necunoscut pseudoelitelor politice şi culturale de la putere.

Raoul Şorban mi-a atras atenţia de la început, când clar, decent şi argumentat a disecat social şi istoriceşte noul mimetism euro-democrat al stratului unguresc iredentist din România, care, peste noaptea sfârşitului de an 1989, a format UDMR-ul, trecând de la comunismul internaţional la democraţia occidentală, ca dintr-un tren în altul, la fel cum, la sfârşitul anu­lui 1944, părinţii lor au trecut de la Hitler şi Mussolini la Stalin şi Lenin. Dar nu încadrarea ungurimii într-o formaţiune etnică de unitate a declanşat, de fapt, alerta şi contracararea, ci mistificatoarea propagandă, contrafacerea adevărului istoric şi social până la această dată, segregaţia de la Târgu Mureş şi din Secuime, pretenţiile şi privilegiile pretinse, şantajul politic cu milionul lor de voturi.

După ce am citit şi am prezentat, în Jurnal Liber, volumul Chestiunea maghiară, apărut în Editura Valahia din Bucureşti, în 2001, am primit din partea autorului, Raoul Şorban, o scrisoare din care reproduc următoarele: „M-a bucurat interesul Dv. pentru Chestiunea maghiară (sublinierea îi aparţine), carte apărută în 2001, dar până azi nepusă în vânzare (şi această subliniere îi aparţine). Puţine exemplare au fost scoase de la tipografie de Gh. Funar; cum aţi reuşit să vă procuraţi unul?“ Aceste rânduri spun mult despre pseudodemocraţia paleocomuniştilor Iliescu şi Constantinescu, a acoliţilor lor, despre libertatea de circulaţie a ideilor în sensuri opuse, despre detenţia adevărului istoric scris în Chestiunea maghiară de Raoul Şorban. Prin această nepunere în vânzare a cărţii, detenţia gândirii libere şi adevărate a personalităţii cărturarului Raoul Şorban continuă. Autorul este o personalitate marcantă a vieţii şi culturii româneşti prin activitatea depusă cu strălucire ca pictor, critic de artă, profesor universitar, istoric, publicist şi scriitor, plus patru detenţii. Şi tocmai pentru această valoare de erudit de prestigiu este marginalizat de dominanţii şi lefegii lor fără valoare şi carac­ter, de marionetele din mass media dâmboviţeană.

După un timp, am primit din partea sa, cu autograf, un volum de 630 de pagini, Invazie de stafii, o adevărată frescă istorică transil­vană a secolului trecut, în care datele autobiografice ne fac să înţelegem mai bine oamenii şi istoria acelor timpuri, frământările şi drama vieţii autoru­lui, care s-a dedicat culturii, dreptăţii şi concordiei sociale pentru care a fost răsplătit cu o permanentă detenţie, când fizică, când intelectuală.

Prima sa detenţie a fost scurtă, dar bestială. Deşi descendent al unei familii aristocrate din Transilvania, a avut întotdeauna vederi de stânga, iar în studenţie a avut rezerve şi obiecţii faţă de studenţii legionari, de Mişcarea Legionară, ceea ce i-a fost fatal în octombrie 1940, la Bucureşti, când a fost luat de pe stradă şi dus la sediul Poliţiei legionare din Splaiul Unirii şi bătut o noapte întreagă. Durerea nu i-a fost doar fizică, dar şi sufletească, având în vedere că abia sosise la Bucureşti ca ardelean român refugiat. A fost eliberat datorită intervenţiei lui Iuliu Maniu, după care s-a hotărât să se întoarcă în Transilvania Lui de sub ocupaţia horthystă, considerând că va suporta mai uşor prigoana din partea străinilor decât pe cea a conaţionalilor săi. Ajuns în acest punct, destăinuie nişte fapte detestabile ale acelor vre­muri româneşti. În războiul dintre oligarhia carlistă şi Mişcarea Legionară, în 21 septembrie 1939, a fost asasinat Armand Călinescu. Riposta a fost necruţătoare; în fiecare judeţ s-a ordonat vânătoare de legionari, împuş­care pe loc şi expunere în locuri publice. Acest ordin abominabil a ajuns la Cluj cifrat, dar din eroare nu au folosit cifrul Siguranţei, ci pe cel al Rezidentului Regal din Ţinutul Someş, care se afla la Raoul Şorban, directorul cabinetului. După descifrare, în prezenţa lui şi a rezidentului regal, colonelul Panaitescu, a luat ordinul spre executare urgentă cum i se cerea. Printre cei vizaţi se afla şi profesorul Ion Chinezu. Prin înţelegere cu Emil Haţeganu s-a hotărât salvarea lui, iar Raoul Şorban l-a transportat clandestin cu automobilul într-un sat de lângă Teiuş, salvându-i viaţa. Acum, în toamna anului 1940, la Bucureşti, după arestare, Raoul Şorban a aflat că cel care l-a denunţat poliţiei legionare ca „element dăunător ţării şi naţiei“ nu a fost altul decât profesorul Ion Chinezu…

Întorcându-se la Cluj ca funcţionar al Consulatului Român, rămâne surprins constatând că vechile sale cunoştinţe ungureşti îi întorc spatele, iar ardelenii românii au devenit valahi aduşi în pragul deznaţionalizării şi robiei. La pagina 133, dă lista prin care ungurimea horthystă a trecut la deznaţionalizarea românilor ardeleni în mod rapid, brutal şi total. Trebuie reprodusă pentru pseudoelitele politice şi culturale de pe malul bucureştean al Dâmboviţei. Nu au mai existat pentru un milion şi jumătate de români: universitate, licee, şcoli româneşti săteşti, teatre şi spectacole româneşti, filme româneşti, biblioteci şi librării cu cărţi româneşti, emisiuni de radio româneşti, lucrări de artă româneşti în muzee. Astăzi, statistic, trăiesc în toată România tot un milion şi jumătate de unguri şi nimic din cele de mai sus nu le lipseşte (numai la Cluj au 16 facultăţi ungureşti). Ei, însă, îşi manifestă nemulţumirea şi revolta faţă de Trianon, în toată lumea, în timp ce românilor nu li se permite, pe motiv de nou-europenism, să spună adevărul despre ocupaţia horthystă. Chestiunea maghiară a lui Raoul Şorban este o carte încă deţinută, la fel şi Furtuna deasupra Ardealului de Aurel Socol…

A doua detenţie a lui Raoul Şorban a survenit în martie 1942, când a primit un ordin de chemare la regiment. Surprins, fiindcă era înregistrat ca cetăţean străin nu maghiar, a crezut că este, totuşi, numai o greşeală care se va îndrepta la faţa locului. Numai că, odată intrat pe poarta cazărmii, a fost arestat, tratat ca un animal, recrutat automat după ce a trecut formal printr-o comisie medicală şi trimis sub pază înarmată în Ungaria, împreu­nă cu un grup format numai din câţiva români şi mulţi evrei. Din grupul românesc făceau parte Aurel Stănescu, Aurel Socol şi Victor Cosma, toţi trei avocaţi. Ajunşi la Miskolc, au fost încarceraţi în penitenciar, în care au dormit pe jos, pe paie cu hârdăul de dejecţii în mijlocul celulei. După trei luni, au fost organizaţi într-un detaşament special de pedeapsă şi, pentru început, scoşi la construcţii. Erau peste două sute de evrei şi câţiva români. După opt luni de detenţie, într-o zi, pe neaşteptate, cei patru intelectuali români au fost eliberaţi şi îndrumaţi să meargă la Budapesta, la Legaţia Română, să se ştie că au fost eliberaţi. Abia după 40 de ani Raoul Şorban a aflat de la Mihai Pelin care a fost mobilul eliberării lor din detaşamentul special de pedeapsă din care au supravieţuit până la urmă numai opt persoane! Salvatorul lor a fost Ion Antonescu. Informat despre soarta celor patru intelectuali ardeleni intenţionat introduşi într-un detaşament special de pedeap­să format din evrei care erau sortiţi pieirii, Ion Antonescu a dat ordin să se aresteze patru intelectuali maghiari din România, care vor avea soarta celor patru intelectuali români din Ungaria. Apoi, pe căi indirecte, această informaţie „întâmplător“ a ajuns la guvernul horthyst şi aşa s-a hotărât eli­berarea lor. Nu toţi tinerii români au avut o asemenea şansă. La pagina 179, Raoul Şorban scrie: «Ungaria a participat la războiul antisovietic cu o armată – a II-a – compusă din 256 000 de combatanţi, dintre care 150 000 erau români, iar ceilalţi proveneau din rândurile altor „naţio­nalităţi“ (slovaci, şvabi, ruteni). Dacă la Cotul Donului armata ungară a suferit cea mai dezastroasă înfrângere, pe plan intern al politicii de maghiarizare, pierderea a 100 000 de români, morţi şi dispăruţi, a reprezentat un succes în conformitate cu ansamblul doctrinelor ungare de maghiarizare a ţării!» Iată un alt adevăr din acele vremuri nebune, pe care ungurimea îl ascunde, îl încarcerează, în timp ce mass med-iştii români, lefegii pe la străini, sunt puşi să bată câmpii intrării în NATO şi Europa, iar UDMR-ul promite „loialitate ungurească“ celor care îi iau la guvernare şi le satisfac segregaţia faţă de români prin universităţi şi autonomie…

Cu toate aceste succese, înfrângerea hitlerismului şi horthysmului nu a adus nici o schimbare în gândirea şi comportamentul iredentiştilor unguri, iar marea majoritate a intelectualităţii româneşti nu a învăţat nimic din tragedia ocupaţiei horthyste, din îngâmfarea şi perversiunea ungurimii. Puţini români ascultă, citesc şi cercetează nenorocirea românilor ardeleni din acele vre­muri. La cei 100 000 de tineri români, morţi sau dispăruţi, ce au fost încorporaţi în Armata a II-a „ungurească“, Raoul Şorban mai adaugă, la bilanţ, uciderea a mii de români ardeleni de către armata şi jandarmeria horthystă, sau chiar de ungurii civili, a 80.000 de români, bărbaţi şi femei, „închiriaţi“ pentru diverse munci în străinătate, din care au revenit circa 10 la sută, a 400.000 de români expulzaţi din Ardealul de Nord (pag. 472). Pentru adevărurile pe care le face cunoscute, volumul Invazia de stafii este încarcerat în tăcere de noii culturnici de la Bucureşti, Cluj, Timişoara. Şi mai este un motiv: soarta evreilor transilvăneni a fost în mâna Budapestei, or „institutului Elie Wiesel-Soroş“ din Bucureşti nu-i convine ca acest adevăr să fie consemnat corect în istoria holocaustului. Şi fiindcă veni vorba de istoria holocaustului, care este predată elevilor din România, oare nu se poate face un pic de loc şi pentru istoria românilor ardeleni din acelaşi timp? Şi o mică sugestie mass-med-iştilor ce scriu despre Transilvania: întâi să citească şi scrisele lui Raoul Şorban, tocmai pentru că nu este trecută la bibliografia lor obligatorie.

După întoarcerea din detenţia de la Miskolc, Raoul Şorban, printre alte activităţi personale şi sociale, este secretar de redacţie la Tribuna Ardea­lului, singurul cotidian românesc din Ardeal. Consemnează: „Trăiam într-o zonă de margine şi practicăm noi tipuri de relaţii sociale. Vechii mei prieteni maghiari ardeleni, în cei 4 ani ai Dictatului, au evitat cu statornică îngâmfare – ori teamă? – să-şi amintească de existenţa mea“.

Tipic! Cu toate acestea, când unii dintre „vechii prieteni“ şi-au dat seama de adevărata stare a războiului, l-au căutat la redacţie, îngrijoraţi, pentru a mijloci o întâlnire între Miklós Bánffy şi Iuliu Maniu, în care contele aducea un mesaj din partea regentului Horthy. Târziu, în toamna anului 1943, întâlnirea a avut loc la Bucureşti, unde Raoul Şorban l-a însoţit pe contele Miklós Bánffy, care nu mai era atât de semeţ ca în toamna anului 1940, iar pen­tru Iuliu Maniu a fost un bun prilej să-i reamintească atrocităţile antiromâneşti care s-au petrecut sub ochii contelui fără să clipească.

Odată cu începutul anului 1944, totul se derulează ca un blitzkrieg, dar în sens invers. În primăvară, Armata Roşie trece Bugul şi într-o lună ajunge la Prut! Hitler este informat de infidelitatea amiralului călăreţ; ordonă ocuparea militară a Ungariei şi schimbarea marionetei. La Cluj, se instalează poliţia secretă germană, ceea ce îl determină pe Raoul Şorban, cunoscut ca un apropiat al evreilor pe care îi sprijină să treacă clandestin în România, să părăsească Clujul pentru a nu fi arestat. Se va întoarce în toamna anului 1944, în Clujul „eliberat şi administrat de Armata Roşie“. Transilvania rămâne sub administraţia Armatei Roşii până în primăvară, când, la guvernare, a fost adus guvernul Petru Groza, conform neschimbatei legi istorice: fiecare învingător vine la putere cu marionetele lui! În aceste câteva luni, ungurimea s-a metamorfozat rapid, din horthystă şi hitleristă a devenit comunistă, apucându-se să lustruiască cimele ruseşti cum făcuseră cu cele hitleriste.

După încheierea războiului, la Cluj puterea este dată pe mâna comu­niştilor, care, în marea lor majoritate, erau unguri şi evrei pe care Raoul Şorban îi cunoştea bine, fiindcă el întotdeauna avusese vederi de stânga şi se com­portase ca atare. Cu toate acestea, i se fac o serie de denunţuri ce se traduc în lungi anchete cu poliţia, de data aceasta română, şi o nouă detenţie, a treia. Urmează o perioadă foarte critică în viaţa sa, fiindcă tovarăşii săi din trecut îl abandonează. Până la urmă, prin el însuşi, revine la linia de plutire, dar nu pentru multă vreme. Odată cu instalarea Securităţii ca „apărătoare a cuceririlor revoluţionare“, soarta lui încape pe mâna ei. Două sunt motivele. Întâi de toate nu avea origine sănătoasă. Era moşier, de la regele Bela al IV-lea, care, printr-un document din secolul XIII-lea, donează trei moşii „nobilului său amic valah Moise Şorban“ (pag. 187). Al doilea, mult mai grav, a fost denunţat că ar fi agent britanic! Mai mult nici nu le trebuia pen­tru a fi arestat, anchetat, condamnat. Ancheta este un fel a spune, pentru că Securitatea este o instituţie serioasă, nu-şi prea pierde timpul cu vorbăria, torturează până îţi doreşti singur moartea sau spui tot ce vor ei. Şi ei ştiu ce vor, fiindcă deja au aflat de la alţii! Dacă supravieţuieşti, ajungi pe mâna „justiţiei poporului“, care te poate împuşca fără să-şi mai piardă vremea cu legatul la ochi. E foarte greu să le rezişti…

Raoul Şorban a pierdut totul ce vine din afară, din societatea în care a trăit. Întâi a fost expropriat, apoi a fost comasat, de la cinci camere la una, a urmat interdicţia confesională, era din moşi strămoşi greco-catolic, iar la urmă interdicţia profesională: din pictor ajunge zugrav. A făcut un tur forţat şi a rezistat cum a putut, prin subsolurile Securităţii din Cluj, Bacău, Piatra Neamţ, Bucureşti şi cinci ani închisoare! Dar Raoul Şorban nu a pier­dut nimic din personalitatea sa, din claritatea minţii sau din spiritul său uman, ci, din contră, a devenit un înţelept! Din 1945 până în 1963 nu a publicat nimic, iar despre atrocităţile ocupaţiei horthyste a început să scrie după patruzeci de ani! În schimb, a observat şi a meditat schimbarea semenilor săi ardeleni, care l-au părăsit în ultimele două detenţii şi în intervalul dintre ele! A trudit, a citit şi, pas cu pas, s-a întors la viaţa culturală. A înţeles că viaţa nu se poate reface, fiind prins de prezentul continuu al socie­tăţii, dar trebuie ţinut minte, iar esenţialul vieţii şi al societăţii în care trăieşti, for­mat din bine şi rău, trebuie consemnat, transmis. A ierta, sau nu, este o problemă secundară, personală, primordial este a nu uita! Uitarea este de neiertat! Aşa spun şi fac evreii despre holocaustul lor. Nouă cine ne poate interzice să uităm sau să nu transmitem generaţiilor viitoare tragedia abominabilă care s-a numit ocupaţia horthystă în Nordul Ardealului (din septembrie 1940 până în octombrie 1944)?

La fel ca Raoul Şorban, la fel ca evreii, trebuie să ne împotrivim celor ce ne cer să uităm tragedia noastră provocată de străini de-a lungul istoriei noastre, să nu admitem detenţia adevărului nici pentru toate promisiunile lumii.

Îl regretăm pe Raoul Şorban, dar ca să se odihnească în pacea eternă, noi, românii, trebuie să urmăm pilda înţeleptului neobosit nonagenar.

Iulie 2006, Winnipeg – Canada

Corneliu FLOREA

Din volumul omagial „PATRIARHUL ARDELEAN“, documentar iniţiat şi îngrijit de scriitorul Artur Silvestri, în curs de apariţie la Editura Carpathia Press. Pentru postarea aceasta, precum şi a altora care vor urma, există acceptul d-lui Artur Silvestri.

21 septembrie 2008, Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

Vasile Zărnescu