NON OMNIS MORIAR

Dorin Suciu

Raoul Şorban a fost un personaj providenţial, adică un om pe care destinul l-a desemnat să fie acolo unde era nevoie să fie, atunci când era necesar să fie, şi care a avut curajul să spună, să scrie şi să facă ceea ce trebuia făcut. Pentru ca să se ştie şi să nu se uite. Cred cu tărie că, dacă el nu şi-ar fi făcut datoria faţă de el însuşi şi faţă de neamul său, astăzi conştiinţa multora dintre noi, ca români, ar fi arătat altfel. Nu am să scriu însă despre cel care a fost Raoul Şorban, muzicianul, pictorul, criticul de artă, profesorul, scriitorul, istoricul sau omul politic – s-a scris despre el frumos, cu vorbe alese —, ci despre omul viu, cel care trăieşte şi va mai trăi un timp, atât cât vor trăi amintirile celor care l-au cunoscut.

Ţin minte ziua când am avut revelaţia predestinării lui Raoul Şorban. S-a întâmplat într-o seară ceţoasă de toamnă a anului 2001. Mă invitase la el acasă, în apartamentul său din Bucureşti, ca să lămurim împreună sensurile unui pasaj ambiguu dintr-un document descoperit de istoricul Vasile Lechinţan în arhivele clujene. Un raport din data de 5 octombrie 1940 al jandarmeriei horthiste care adeverea faptul că Albert Wass, conte de Ţaga, scriitor şi criminal de război, reciclat după anul 2000 în simbol cultural şi politic al maghiarimii ardelene, era cel care iniţiase împingerea la moarte a două tinere evreice şi a doi ţărani români. Când am plecat, noaptea târ­ziu, mi-a dat cartea sa Chestiunea maghiară, apărută de curând, dar de negăsit. Mi-a spus şi de ce: cea mai mare parte a tirajului fusese blocată în depozitul editurii la care erau acţionari doi oameni politici ajunşi între timp la putere – un prim-ministru şi consilierul său – care aveau nevoie de voturile partidului etnic…

Dimineaţa, aproape că terminasem de citit cartea care dezvăluia întreaga impostură istorică, culturală şi politică a „hungarismului“, cum îl numea Raoul Şorban, şi, totodată, drama unei naţiuni căreia i s-a creat iluzia unei superiorităţi culturale şi politice şi a unei false misiuni civilizatorii cu consecinţe nefaste pentru ea însăşi şi pentru naţiunile din jur. Rezulta­tul, demonstra Chestiunea maghiară, s-a tradus iniţial în dispreţul, iar, mai apoi, în ura faţă de tot ce nu este maghiar, ci român, german, sârb, croat sau slovac. Totul era scris sine ira et studio. Nu citisem ceva mai cutremurător de la cartea despre Transilvania a lui David Prodan.

Raoul Şorban a trăit, el însuşi, toate chinurile şi umilinţele la care au fost supuşi românii, dar şi evreii, ţiganii şi toate celelalte minorităţi, în perioada celor patru ani în care Transilvania de Nord a fost făcută cadou lui Horthy de către Hitler şi Mussolini. Pentru că a îndrăznit să scrie despre calvarul neamului său şi să dea pe faţă duplicitatea unor personaje care, din „prieteni“ şi „democraţi“, s-au transformat brusc în neprieteni şi cola­boratori zeloşi ai regimului horthist, a fost acuzat că este antimaghiar şi şovin. Nimic mai fals. A iubit şi a respectat limba şi cultura celor cu care şi-a petrecut copilăria. În cursul întâlnirilor pe care le-am avut, treceam fără să ne dăm seama de la limba română la limba maghiară atunci când dis­cutam despre documente. Vorbea ungureşte cu vădită plăcere, iar în Bucureşti nu prea avea cu cine. Era un împătimit al culturii ungare şi un fin cunoscător al literaturii de limbă maghiară.

Avea cunoştinţe vaste şi profunde de istorie a Ungariei. Mi-a prezen­tat ceea ce el numea „drama Trianonului“, cu reală compasiune pentru cei cărora guvernanţii de atunci ai Ungariei le-au indus o psihoză colectivă de frustrare, care a grevat, mai apoi, şi mentalul colectiv al generaţiilor următoare. Era de părere că această dramă a fost potenţată de orbirea clasei politice ungare, care, şovină şi obsedată de hegemonie, a refuzat să înţe­leagă că Pacea din 1920, oricât de dureroasă pentru naţiunea ungară, era un act de dreptate făcut popoarelor majoritare şi oropsite ale monarhiei bicefale şi nu un accident funest. Şi felul în care, în anii care au urmat, printr-o propagandă insidioasă, în loc să fie lăsată să se vindece, rana Tria­nonului a fost reinfectată sistematic, iar aceeaşi propagandă a transformat iredentismul şi revizionismul într-o veritabilă religie de masă. Cu consecinţe tragice pentru cei care, nefiind maghiari, au avut neşansa să se afle după Dictatul de la Viena în Transilvania de Nord…

Îşi amintea cum, în mod paradoxal, această neşansă a fost pentru el benefică, pentru că l-a ajutat să dobândească conştiinţa faptului că era român. A fost necesară pentru aceasta o dublă trădare, cea a colegilor artişti şi cea a prietenilor din tinereţe, toţi maghiari ardeleni, fără excepţie. Cea mai dureroasă a fost infidelitatea lui Károly Kós (Kosch), personalitate complexă, arhitect, grafician, literat, care se erijase în promotor al ideii de „transilvanism“, înţeles ca o matrice spirituală la naşterea căreia au con­tribuit deopotrivă, în decursul timpului, maghiarii, germanii şi, alături de ei, românii ardeleni. Mi-a povestit cum Kós, care devenise preşedintele „Breslei Miklós Barabás“ a artiştilor plastici din Transilvania de Nord, a transformat-o într-o asociaţie oficială a regimului horthist, care i-a repudiat pe cei de altă origine decât cea maghiară. Se simţea în glasul său obida când mi-a reprodus vorbele cu care cel care se pretindea „apostolul transilvanismului“ i-a alungat din expoziţia asociaţiei pe el şi pe un coleg evreu: „Aţi înne­bunit? Aici nu va călca picior de valah sau jidan!“

Am să povestesc o amintire pe care mi-a împărtăşit-o şi pe care nu am regăsit-o în niciuna dintre cărţile sale. Dacă ţin bine minte, odată, când era bolnav la pat, mama lui (care era armeancă), l-a mângâiat şi ţinându-l de mână i-a destăinuit că pe el îl iubeşte mai mult decât pe fratele său, Vilian, pentru că el, Raoul, „simte mai româneşte“. Era greu în acei ani să fii român, ba chiar primejdios, iar bătrânul de 90 de ani mi-a mărturisit, privind cu ochii duşi, că nu poate uita senzaţia stranie de vină pe care a avut-o în acele clipe.

Avea o anume seninătate, a celui care ştie că în viaţă nu există învingători sau învinşi, ci doar supravieţuitori. L-am văzut o singură dată tulburat, atunci când i-am dus copia unui document prin care organizaţia U.D.M.R. din judeţul Cluj solicita ca, pe o anumită clădire din oraşul Dej, să fie pusă o placă comemorativă care să ateste că acolo „a trăit şi creat“ scriitorul Daday Loránd. Cererea purta avizul lui Mircea Opriţă, preşedintele filialei clujene a Uniunii Scriitorilor din România. Or, Daday era cel care, sub pseudonimele Mózes Székely şi Dücsö Csaba, publicase în 1935, la Budapesta, cărţile Zátony (Împotmolirea) şi Nincs Kegyelem! (Fără milă!), unele dintre cele mai infamante scrieri antiromâneşti, care instigau deschis la genocid împotriva „valahilor“! S-a schimbat la faţă şi mi-a povestit cu voce albă cum el, personal, asistase la Cluj, în iarna lui 1943, la o conferinţă în care Daday Loránd propusese „rezolvarea problemei valahe“ prin „smulgerea din pântecele femeilor vala­he a feţilor lor scârboşi.“ Apoi mi-a relatat că, imediat după Dictatul de la Viena, în calitate de inspector şcolar al judeţului Someş, Daday a dat dis­poziţie să fie daţi afară toţi învăţătorii români din satele unui judeţ care era românesc în proporţie de 90 la sută. Imediat după „eliberare“, acest personaj sinistru fusese recuperat de Uniunea Populară Maghiară şi, pentru un timp, numit primar al oraşului Dej. Spălarea politică, mi-a istorisit – şi acum glasul său suna aproape amuzat –, avea să fie completă în 1981, o dată cu apariţia în editura Kriterion, al cărei director era Géza Domokos (viitorul preşedinte al U.D.M.R.), a Lexiconului Literaturii Maghiare din România. În articolul de­dicat lui Daday Loránd nu se sufla nici un cuvânt despre activitatea sa de colaborator al regimului horthist sau despre scrierile sale şovine, în schimb era menţionat meritul de a fi participat la acţiunile mişcării comuniste ile­gale din România interbelică! Faptul că acum cineva putea avea neruşinarea de a cere ca un asemenea individ să fie comemorat pentru merite cultu­rale (!) i se părea, totuşi, prea mult.

Ascultându-l pe Raoul Şorban îmi dădeam seama că marea lui „vină“ nu a constat doar în faptul de a nu fi pierit în acel vârtej de resentimente, dispreţ şi ură care a fost dezlănţuit în septembrie 1940, ci de a fi avut chiar îndrăzneala să mărturisească despre trădarea prieteniei, cinism şi ipocrizie, despre mistificările politice, culturale şi istorice, indiferent de epoca în care s-au petrecut. Să se implice în dezvăluirea oricărui gen de impos­tură, aşa cum a făcut-o şi în ultima sa carte, al cărei conţinut corespunde pe deplin formidabilului său titlu: Invazie de stafii. O carte-testament, care desluşeşte înţelesul fundamental al existenţei unui om, o declaraţie de cre­dinţă faţă de poporul căruia îi aparţine şi pe care îl avertizează asupra primej­diei de a-şi retrăi trecutul dacă îl ignoră.

S-ar putea crede că Raoul Şorban era o figură sumbră, în firea căruia vremurile pe care le trăise lăsaseră urme de neşters. Nimic mai greşit. Avea un simţ al umorului deosebit, pe care îl exercita, în primul rând, asupra lui însuşi. Se distra copios amintindu-şi cum, în anii ’40, era să se bată în duel, la Cluj cu un anume Dăncuş (parcă), sau cum îl criticase Andrei Pleşu într-o şedinţă de partid pentru „imoralitate“, având în vedere că se căsătorise de vreo patru sau cinci ori. Mi-a explicat că, de fapt, el era un monogam convins, dar „în serie“… Îmi stăruie în memorie felul delicat în care a pus capăt unei discuţii, care se întinsese cam mult, pe tema oportunismului politic: „Fără supărare, între Béla Kun şi Béla Markó, eu îl prefer pe Béla Bartók!“

Îmi reproşez că nu am stăruit asupra resorturilor sufleteşti ale acţiu­nilor de salvare a evreilor în care fusese implicat. Mi-a spus doar că, împreu­nă cu mulţi alţii, a făcut-o dintr-un spirit de solidaritate umană, potenţat de starea de umilinţă care îi fusese rezervată ca român în partea de Transil­vanie ocupată de Ungaria, că nu fusese niciodată un temerar, dimpotrivă, dar că a încercat conştient să-şi domine frica. O minunată definiţie a curajului.

Ultima amintire despre Raoul Şorban este cea privind reacţia lui când l-am avertizat că, în curând, va apărea traducerea din limba maghiară a unei cărţi în care va fi atacat. De obicei, îmi vorbea cu «dumneavoastră». Atunci m-a privit stăruitor şi mi-a spus: „Dragul meu, nu are nici un rost. Îi cunosc prea bine pe cei care mă calomniază şi ştiu şi motivele. În faţa propriei mele conştiinţe, eu sunt curat, ştiu ce am făcut, ştiu ce n-am făcut şi îmi pare rău doar pentru că aş fi putut face mai mult şi mai din timp.“ Apoi a recitat în limba maghiară ultimele două versuri ale minunatei poezii Mi-e inventarul gata de József Attila:

„Akárhogyan lesz, immár kész a leltár / Eltem – és ebbe más is belehalt mar.“

Ce-o fi, o fi – mi-e inventarul gata. Basta !Trăii – şi alţii au murit de boala aceasta.

Era în toamna lui 2005. Peste puţin timp a plecat la Cluj. Nu s-a mai întors niciodată la Bucureşti. S-a stins în vara următoare, la 94 de ani, după o viaţă în care a trăit cât alţii în şapte…

***

Articolul d-lui Dorin Suciu este preluat din volumul omagial „PATRIARHUL ARDELEAN“, documentar iniţiat şi îngrijit de scriitorul Artur Silvestri, în curs de apariţie la Editura Carpathia Press. Pentru postarea aceasta, precum şi a altora care vor urma, există permisiunea d-lui Artur Silvestri.

Vasile I. Zărnescu