ÎN TERITORIILE CONTROLATE DE GUVERNUL ROMÂN

NU A FOST HOLOCAUST! (2)

Iosif Toma Popescu

Prima parte aici

Documentul care denunţă propaganda holocaustică

şi atentatul contra lui Iosif Toma Popescu

Am scris Muzeului de la Auschwitz, cu rugămintea de a-mi comunica dacă posedă documente referitoare la persoane deportate de pe teritoriile aflate sub controlul guvernului român din Bucureşti; răspunsul mi-a sosit într-un timp record, sub forma documentului: PANSTWOWE MUZEUM OSWIECIM BREZEZINKA Ld 2 I-8523/79/5681/79 DESTINATAR PAN IOSIF POPESCU ul MIEDZYNARODOWA 03-922 WARSZAWA 58M35. Răspunsul este uluitor şi redau numai un citat: „Chestiunea deportării de cetăţeni români în lagărul de la Auschwitz, precum şi o serie de alte probleme referitoare la istoria Auschwitz-ului în timpul războiului nu a fost studiată până acum. Nu există nici o lucrare completă sau fragmentară în această problemă. O astfel de lucrare necesită o laborioasă şi profundă studiere a tuturor materialelor păstrate la Muzeu, precum şi a altor surse“.

Când a citit documentul, prof. Groszkowski mi-a spus că posed o bombă „atomică“, fiindcă pot denunţa toate afirmaţiile despre milioanele de masacraţi, pentru care nu există dovezi. La observaţia mea, că eu nu doream decât să restabilesc adevărul despre România, el mi-a spus că posesia unui atare document îmi punea viaţa în primejdie. M-a sfătuit să pun originalul în loc sigur, ceea ce am făcut, trimiţându-l la Roma, după ce am făcut un număr de copii. Avertismentul profesorului Groszkowski şi-a dovedit temeinicia. În seara zilei de 20 noiembrie 1987, pe şoseaua Lausanne-Genève, am căzut victimă, foarte grav rănit, unui atentat aranjat sub forma unui banal accident de automobil, pus la cale de un individ în solda unei organizaţii teroriste de stat, care credea că aveam documentul de la Auschwitz asupra mea. Providenţa a vrut să fiu descoperit la timp de o patrulă a Poliţiei rutiere helvetice, care m-a internat la Spitalul Universitar din Geneva, unde mi s-a salvat viaţa, prin transfuzii continue, mai multe zile.

După această digresiune, revin la data obţinerii documentului de la Auschwitz, pe care l-am dus, în copie, la New York, pentru a da piept cu contestatarii evrei. Am luat contact cu unele organizaţii evreieşti din Statele Unite, graţie directorului executiv de la Polish Institute of Arts din New York, Feliks Grosz, un evreu emigrat din Polonia, om cu multe relaţii în Statele Unite. El m-a sprijinit la început, datorită unei recomandări a regretatului meu prieten, Sigmund Poniatowski, prieten al familiei Grosz din Polonia. Întrevederile cu unii corifei ai evreimii americane au fost uneori dezagreabile, fiindcă a trebuit să exhib documentul de la Auschwitz, pentru a le combate afirmaţiile false, că posedau documente, dar nu le arătau fiindcă erau „de uz intern“, la care aserţiune replicam că defăimarea săvârşită de ei era „de uz extern“. Până la urmă am stabilit un fel de înţelegere, ca eu să nu public nimic, iar ei să sisteze campania de calomniere, ceea ce au făcut pentru câtva timp.

Am fost nevoit să arăt documentul de la Auschwitz în diverse reuniuni cu emigranţi români şi de alte naţionalităţi, pentru a-i convinge de temeinicia tezelor mele, împrejurări care explică vizita unui neamţ din Germania Federală, venit să mă întâlnească, după întoarcerea mea la Varşovia. El mi-a propus un onorariu ademenitor pentru a scrie o relatare despre situaţia evreilor din România, cu publicarea integrală a documentului de la Auschwitz. Între motivele refuzului meu se afla şi înţelegerea cu unii evrei din Statele Unite. Vizitatorul german adusese dovezi că defăimarea continua, totuşi, în Europa Occidentală, mai ales în Franţa şi în Germania Federală. Respingând oferta făcută de interlocutorul meu, îl asiguram că mă voi strădui să-i determin şi pe evreii din Europa Occidentală să recunoască adevărul asupra României, dar el îşi manifesta scepticismul.

Am mers la Paris în 1981, cu hotărîrea de a găsi o publicaţie evreiască din Franţa care să publice relatarea mea, redactată în limba franceză. În capitala Franţei am fost ajutat de unii evrei pentru care aveam scrisori de la prietenii lor, din Polonia. De la revista Arche am fost îndrumat la revista Le Monde Juif. Câţiva evrei din Franţa, între care se afla şi un fost deţinut de la Auschwitz, dar mai ales o tânără evreică franceză, m-au ajutat efectiv, în demersurile mele. Documentul de la Auschwitz a determinat comitetul redacţional al revistei Le Monde Juif să accepte publicarea textului meu La Roumanie sauvée de l’Holocauste şi să recunoască, în nota introductivă a comitetului redacţional, că din România nu se făcuseră deportări în Polonia. La Le Centre de Documentation Juive Contemporaine, care edita revista Le Monde Juif, am putut afla multe lucruri uluitoare: mai întâi, că era cunoscută adevărata situaţie a evreilor din România şi, prin urmare, se recunoştea caracterul calomnios al unor scrieri. Centrul posedase numeroase dovezi despre intervenţiile făcute de Ambasada României în Franţa pentru eliberarea din lagărele de la Drancy şi Malines a evreilor cetăţeni români, arestaţi pe teritoriul Franţei. Am obţinut de la Centru, contra unei mici sume, copii de pe expunerea făcută la Ivry, de evreul Idelman, originar din Basarabia, referitoare la deportările – el le numea deplacements, adică deplasări – de evrei din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, făcute de sovietici, în 1941, înainte de invazia germană în Uniunea Sovietică.

La începutul anului 1982, vizitatorul meu german mi-a telefonat ca să mă felicite pentru performanţă: citise articolul meu publicat în Le Monde Juif. Câteva luni mai târziu, distinsa doamnă evreică din Franţa, eu o numeam Beauté Biblique, m-a anunţat că articolul meu constrânsese pe unii cercetători evrei ai Holocaustului la o revizuire a afirmaţiilor calomnioase răspândite la adresa României şi această retractare urma să se facă la o reuniune în iulie, 1982, la Paris, unde eram invitat, fiindcă se considera „o afacere de familie“. Lucrările acelui simpozion au fost publicate de editurile Gallimard şi Seuil, în 1985, sub titlul: Colloque de l’école de hautes études en sciences sociales: l’Allemagne nazie et le genocide juif. Unele comunicări poartă, încă, tarele fabulaţiilor calomnioase, dar, din acest volum pe care îl voi intitula – cu ocazia referirilor viitoare – Colloque, semnalez de data aceasta două referate.

Primul aparţine prof. Bela Varga, intitulat Reacţii la politica antievreiască a naziştilor, în Europa Orientală şi în Balcani, din care citez de la pagina 349: „Un ofiţer SS-ist fusese trimis la Bucureşti pentru a se ocupa de chestiunea evreiască. În cursul verii şi toamnei 1942, planuri detaliate au fost elaborate de germani în scopul deportării de evrei români. Trebuia să se înceapă cu Transilvania de Sud. Rezistenţa ieşită din comun şi neprevăzută, opusă de regimul Antonescu a împiedicat aceste proiecte. Dictatorul român era un om încăpăţânat, spirit independent. Cu întreg sprijinul autorităţilor civile şi militare, Antonescu s-a angajat într-o politică evreiască prudentă, opunându-se presiunilor germane pentru deportare şi exterminare“.

Al doilea referat, intitulat Condiţiile evreieşti, expunere sumară, aparţine lui Randolph L. Braham, profesor la City University of New York, care scrie în Colloque, pag. 423: „În România, ţară cunoscută pentru politica sa antisemită, regimul de extremă dreaptă al guvernului Ion Antonescu refuză să colaboreze la programul de exterminare şi evreii din România proprie, adică din Muntenia (Valachia), Moldova şi Transilvania Sudică supravieţuiesc aproape toţi războiului. Ei nu au fost concentraţi în ghettouri şi n-au purtat Steaua galbenă“.

Duplicitatea funciară

a propagandiştilor holocaustişti

[Pe lângă faptul că, prin aceste afirmaţii, o contrazice categoric pe „marea“ filozoafă Hannah Arendt, a cărei carte sus-menţionată apăruse, deja, în 1963, dar acest măgar a ajuns, apoi, să se contrazică singur şi, nu se putea altfel, pentru aceasta să se şi laude pe sine, în lucrarea coordonată şi publicată de el la New York, în 1997, Exterminarea evreilor români şi ucraineni în perioada antonesciană, Editura Hasefer, Bucureşti, 2002, pag. 19 – n.n., V.I.Z.].

Breşa făcută de articolul meu publicat în Le Monde Juif, în frontul defăimătorilor naţiunii române, se lărgea fără încetare. Fostul director al Institutului de Studii istorice iudaice din Varşovia, dr. Hoffman, mi-a declarat că era cunoscut faptul salvării evreilor din România de către mareşalul Ion Antonescu, iar prof. dr. Eisenbach m-a invitat la simpozionul organizat în 1983, la aniversarea a 40 de ani de la răscoala ghettoului din Varşovia, cu care ocazie am făcut în englezeşte comunicarea How romanian humanism prevented holocaustic acts în Romania, text aflat în arhiva Comisiei guvernamentale poloneze pentru lagărele hitleriste.

Cu prilejul primei sale călătorii în Polonia, după alegerea sa ca Papă, Ioan Paul II a vizitat muzeul fostului lagăr de la Auschwitz, unde se află nişte inscripţii cu numele ţărilor de unde s-ar fi făcut deportări; suveranul pontif a citat acele nume, între care se afla pomenită şi România. Am scris Sanctităţii Sale, demonstrând cu documentul de la Auschwitz, că inscripţia referitoare la România era mincinoasă şi că fusese indus în eroare. Am primit răspuns scris de la Vatican, cu mulţumiri şi cu binecuvântarea papală, pentru succes în lupta pentru triumful adevărului.

La cererea făcută de mine Muzeului din Auschwitz să îndepărteze inscripţia calomnioasă, mi s-a răspuns că guvernul de la Bucureşti fusese de acord cu ea şi contribuise cu fonduri. Este vorba de guvernul Groza şi de ministrul de externe al acestuia, Ana Pauker. Ce le păsa acestor ticăloşi că România era defăimată, când ei dăduseră Uniunii Sovietice pământul românesc al Insulei Şerpilor în baza unui proces-verbal de predare-primire? Fiind înştiinţat de la cabinetul preşedintelui polonez Lech Walesa, în 1993, am distribuit An appeal to the participants on the 50^th anniversary of the Warsaw Ghetto uprising, cerând să se facă dreptate naţiunii române, prin condamnarea publică a calomniilor. La lucrările Conferinţei s-a recunoscut public că în Transnistria aflată sub administraţie civilă română nu fuseseră omoruri de evrei. Am scris preşedintelui Lech Walesa, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz, şi i-am trimis domnului Ion Iliescu, prin ambasadorul României la Varşovia, o copie de pe acea scrisoare, pentru a fi informat de adevărul asupra României.

În fine, în cartea Anatomy of the Auschwitz Death Camp, editată pentru Memorial Museum din Washington, autorii Israel Gutman şi Michael Berenbaum recunosc cu sfială, la pagina 88, că România trebuie ştearsă de pe lista ţărilor de unde s-au făcut deportări.

[După cum se vede în hyperlink-ul de mai sus, cartea lor a apărut în 1998. Dar, tipic mincinoşilor holocaustişti, acelaşi Michael Berenbaum a comis o prefaţă laudativă a cărţii coordonate de Randolph L. Braham, Exterminarea evreilor români…; vezi supra, op. cit., pag. 11-15. Reamintesc – pentru a sublinia minciuna şi „recunoştinţa“ jidănească – faptul că individul s-a născut la Bucureşti şi a fost crescut la Dej, „un mic orăşel provincial din Transilvania aflată sub stăpânire românească“ – n.n., V.I.Z.].

Chiar dacă pentru defăimătorii de profesie recunoaşterea României ca ţară care a refuzat deportările în Polonia a devenit obligatorie, periodic sunt folosite orice ocazii, mai ales în Statele Unite, pentru a se strecura aluzii cu privire la masacrarea de evrei, în România. Este adevărat că, tot mai rar, se pomeneşte despre evreii pe care i-ar fi masacrat legionarii, în timpul rebeliunii din ianuarie 1941. În acele evenimente sângeroase au pierit mai multe sute de persoane: legionari, militari şi cetăţeni aflaţi pe străzi. Printre victime au fost şi evrei, din unele cartiere bucureştene, unde indivizi criminali s-au dedat la jafuri de magazine şi locuinţe, au asasinat pe proprietarii evrei. Curţile marţiale înfiinţate după rebeliune au stabilit că aceste omoruri nu fuseseră organizate de Garda de Fier (legionarii), iar infractorii arestaţi au fost condamnaţi şi executaţi. Câţi evrei au fost victime ale rebeliunii se poate afla din arhivele Institutului medico-legal din Bucureşti. În România s-a vorbit de câteva zeci. În ianuarie 1980, la televiziunea din New York am văzut un bătrân care, într-o dezlănţuire halucinantă, striga că mii, zeci de mii, sute de mii de rude ale sale fuseseră ucise de legionari!

Pentru victimele din iunie 1941, de la Iaşi, se pot găsi date sigure în registrele de decese, fiindcă toţi au fost înregistraţi. Acele evenimente sângeroase erau imputabile unor unităţi militare germane, care trecuseră la represalii, deoarece s-ar fi tras din podul unei case asupra unei coloane de militari germani, în trecere prin oraş. Au fost victime evrei şi români.

Minciuna are picioare scurte

Toţi cercetătorii oneşti pot afla numărul exact al victimelor din înregistrările oficiale. Aceleaşi înregistrări pot fi folosite şi în investigaţiile referitoare la aşa-zisul „tren al morţii“. Represaliile săvârşite de germani au pricinuit stupoare la Bucureşti. Temându-se că germanii ar putea să continue represaliile, guvernul român a dispus punerea la adăpost a evreilor din capitala Moldovei, prin evacuarea lor urgentă, cu trenul. Panica pricinuită de evacuarea intempestivă, ciocnirile cu unii evacuaţi, îmbulzeala în vagoane, zăpuşeala zilelor de vară au fost cauzele mai multor decese, mai ales printre cardiaci. Aceste împrejurări au fost stabilite de tribunalele militare, sub regimul comunist, instalat la 6 martie 1945. A reieşit clar că evacuarea, ca măsură de urgenţă, a avut drept scop salvarea evreilor, fapt confirmat de rabinul-şef din acea vreme, Alexandru Şafran, care a declarat, în 1995, la Bucureşti, că la cererea sa, Crucea Roşie din România se ocupase de evreii evacuaţi.

[Deşi unii autori români îl indică, adeseori, pe rabinul-şef Alexandru Şafran ca pe unul care a recunoscut că jidanii din România fuseseră protejaţi şi ajutaţi să emigreze în Palestina (în pofida protestelor vehemente ale Angliei!) – recunoaştere făcută în vizita sa din 1995 –, totuşi, acesta semnase, în 21 ianuarie 1946, prefaţa elogioasă la mizeria lui M. Carp, unde, printre alţii, îl citează şi pe jidanul sovietic antiromân Ilya Ehrenburg: cf. op. cit., pag. 15-17. Se adevereşte, şi în cazul lui A. Şafran, panseul maliţios al unui moralist: „Dacă nu mori de tânăr, se întâmplă să te contrazici în viaţă!“ – n.n., V.I.Z.].

Rămâne încă un cal de bătaie, la care fac recurs, din când în când, urzitorii de fabulaţii: masacrele de evrei din Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, în 1941, după alungarea Armatei Roşii din aceste pământuri româneşti. Calomniatorii mai zeloşi vorbesc chiar de exterminarea totală a evreimii, dar, în mod nedemn, trec sub tăcere faptul că recensămintele sovietice efectuate după război au înregistrat un important spor de evrei în acele regiuni. În plus, nu se spune nimic de numeroşii evrei basarabeni emigraţi în Statele Unite, Canada, Israel şi Franţa, unde au ajuns chiar miniştri etc. Reaua lor credinţă este învederată şi de faptul că ei ignoră deliberat un fapt bine stabilit chiar de cercetători evrei, şi anume: deportarea din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa spre Asia Centrală, săvârşită de sovietici, în 1941, înainte de invazia germană, a sute de mii de persoane, între care se afla majoritatea burgheziei iudaice. În această privinţă, este edificator articolul ziaristului evreu sovietic David Bergelson, publicat în gazeta Die Einheit de limbă idiş, din Moscova, la 5 decembrie 1942, citat în cartea scriitorului evreu Pierre Vidal-Naquet Les assassins de la memoire, Edition La Decouverte, la pagina 55. David Bergelson precizează că, în 1941, Armata Roşie a evacuat spre Asia Centrală între 2.000.000 şi 2.200.000 evrei baltici, polonezi şi români. În conferinţa evreului basarabean Idelman, imigrant în Franţa, se vorbeşte pe larg despre aceste deportări. De asemenea, Bernard Wasserstein, de la Universitatea Brandeis, scrie în Colloque, la pagina 359: „Sute de mii de evrei care se refugiaseră în U.R.S.S., în 1939-1940, sau care s-au aflat brusc sub dominaţie sovietică, în ţările baltice, în Polonia orientală sau în Nordul României, au fost deportaţi în lagărele de deţinuţi din Nordul şi Răsăritul Uniunii Sovietice“.

La Simpozionul Memorialului de la Sighet, în iunie 1995, cunoscutul istoric basarabean, din Chişinău, Anatoli Petrencu, vorbind despre cetăţeni români deportaţi de sovietici în 1941, dădea ca exemplu oraşul Hotin, cu o populaţie evreiască de 8.600 de persoane înainte de deportare, care, după exilarea spre Asia Centrală, fusese redusă la câteva sute. La eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, în 1941, aceste teritorii au primit o administraţie civilă română, dar, din punct de vedere militar, depindeau de Comandamentul german. Conducătorii comunităţilor evreieşti din România l-au rugat pe preşedintele Iuliu Maniu să intervină la mareşalul Ion Antonescu, fiindcă aveau informaţii despre înfiinţarea de lagăre pentru evreii din regiunile sus-menţionate. Demersurile în favoarea acestor evrei au fost făcute de vicepreşedintele Ion Mihalache (Partidul Naţional Ţărănesc), care era în bune relaţii cu generalul Ion Antonescu şi cu ministrul Mihai Antonescu, mai ales după ce participase ca voluntar în campania din Răsărit, până când Armata Română a ajuns la hotarele din 1939. Din dispoziţia ministrului Mihai Antonescu, generalul subsecretar de stat la Interne, Piki Vasiliu, a prezentat liderului naţional ţărănist o dare de seamă. Noua administraţie civilă făcuse o cartografie în teritoriile eliberate şi astfel se stabilise că, dintre evreii care se aflau în 1940 la invazia sovietică, 30.000 fuseseră înrolaţi în Armata Roşie şi alţi 13.000 fuseseră deportaţi de sovietici, în 1941. Cei rămaşi, dacă aveau cetăţenie română, nu au fost cu nimic deranjaţi de noua administraţie civilă română. Între altele, cartografia stabilise că exista un mare număr de locuitori, cetăţeni străini, care fie că veniseră în 1940 şi 1941 din Uniunea Sovietică, Polonia, Ungaria, Cehia, Germania etc., fie că se aflau în România în 1940, la invazia sovietică, dar nu aveau cetăţenie română. Marea majoritate a acestor străini era de origine evreiască.

Prin Tratatul de pace de la sfârşitul Primului Război Mondial, guvernul român se obliga să acorde cetăţenia română evreilor născuţi în teritoriile reunite la România. Bineînţeles, cei interesaţi trebuiau să ceară acordarea acestui drept, făcând dovada naşterii, cu orice probă, inclusiv cu doi martori. Mulţi locuitori evrei, din categoria amintită, fie din neglijenţă, fie pentru că în aprecierea lor cetăţenia deja posedată era mai interesantă decât cea română, nu au făcut formalităţile necesare. Între cele două războaie, se spunea despre un evreu, în mod oarecum peiorativ, că era un „tărtan“, formulă derivată din expresia germană ausländische Untertan, „cetăţean străin“.

Cetăţenia română: paravan şi scut

pentru jidanii din Europa occidentală

După aplicarea legilor rasiale în Germania şi după Anschluss, în 1938, cetăţenia română a devenit valoroasă şi pentru această categorie de locuitori, foarte mulţi având paşapoarte germane şi austriece. Administraţia română a fost asaltată cu mii de cereri pentru paşapoarte româneşti. Cetăţenia română îi apăra pe aceştia de legile segregaţioniste ale regimurilor antisemite, din Germania şi Austria. Comandamentul german îi învinuia pe evreii din această categorie, fără cetăţenie română, că colaborează cu sovieticii şi cerea trimiterea lor în ţările de origine, adică la moarte sigură. Pentru a tergiversa luarea unei măsuri, guvernul român înfiinţase nişte centre de triere, aşa-zisele lagăre, care alarmaseră pe fruntaşii evrei din România. Intervenţia lui Ion Mihalache a avut un rezultat salvator pentru aceşti evrei străini, fiindcă nici unul nu a fost expulzat spre ţara de provenienţă. Evreii din această categorie, garantaţi de comunităţile evreieşti din România, au putut trece la apus de Prut şi foarte mulţi au părăsit ţara, via Sofia-Istanbul, graţie intervenţiilor făcute, între alţii, de vicepreşedintele P.N.Ţ., Mihai Popovici, prieten cu ambasadorul Tannior (?) al Turciei, şi cererii făcute şefului agrarienilor bulgari, de Ion Mihalache, pentru procurarea vizelor de tranzit, necesare acestor emigranţi.

Evreii străini care nu au beneficiat de aceste înlesniri, precum şi ceilalţi locuitori neevrei, dar cetăţeni străini, au fost consideraţi că proveneau din Uniunea Sovietică şi trecuţi la răsărit de Nistru, în teritoriul Transnistriei, sub administraţie civilă românească. Nimeni nu poate pretinde că situaţia de deportat în Transnistria a fost fericită, dar este o datorie imperioasă pentru istorici să facă cunoscut adevărul: nici din teritoriile româneşti eliberate la răsărit de Prut, şi nici din Transnistria, nimeni nu a fost deportat în lagărele hitleriste din Polonia.

Cartea Turnătoria Jagendorf, publicată în Statele Unite de un inginer evreu, originar din Austria, este edificatoare cu privire la condiţiile de viaţă ale evreilor trecuţi în Transnistria. În ea nu se pomeneşte de masacre, aşa cum au pretins de unii agitatori evrei, în ultimele decenii, pentru a realiza câştiguri fabuloase.

[Sintagma „câştiguri fabuloase“ avea să fie confirmată, după şase ani, de Norman Finkelstein, în celebra sa lucrare INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI, în care, printre altele, relevă că un ziar britanic a făcut asocierea incriminatorie „holocaust = holocash“ – n.n., V.I.Z.].

În vremea când guvernul Antonescu deporta pe evreii străini în Transnistria, unde viaţa le-a fost salvată, în ţările occidentale soarta „evreilor străini“ a fost tragică, aşa cum reiese din referatul lui Randolph Braham, publicat în Colloque, din care citez, p. 434: «În Bulgaria, de exemplu, singuri „evreii străini“ din Macedonia şi Tracia au fost deportaţi; România i-a deportat pe „evreii străini“ din Basarabia şi Bucovina de Nord în Transnistria; francezii nu doreau decât să se debaraseze de „evreii străini“. În Belgia, aproape toţi deportaţii erau evrei apatrizi de origine cehă, poloneză sau rusă. În Ungaria, cei 18.000 de evrei deportaţi la Kamentz-Podolsk, în vara 1941, erau consideraţi ca străini; în fine, în Ţările de Jos, persecuţia a vizat pe evreii germani şi alţi „evrei străini“. Tot în Colloque, la pagina 425, Randolph L. Braham menţionează că cei 18.000 de „evrei străini“ deportaţi de guvernul ungar la Kameneţ-Podolsk au fost aproape toţi masacraţi.

Jüdenrat şi naziştii îi selectau

pe jidanii trimişi în lagărele de muncă

Nu trebuie uitat că salvarea de către români a „evreilor străini“ deportaţi în Transnistria avea loc într-o vreme când Consiliile evreieşti de conducere a diverse comunităţi evreieşti din Ţările Baltice, Polonia, Ungaria, Cehia, Olanda etc., aşa-numitele Jüdenrat întocmeau, la cererea naziştilor, listele cu consângenii lor care urmau să fie trimişi la Auschwitz şi în alte lagăre naziste. În Colloque, p. 349, Bela Vago recunoaşte că ministrul Mihai Antonescu, reprezentându-l pe mareşal, s-a ocupat personal de organizarea emigrării evreilor deportaţi în Transnistria.

În 1980, la cea de-a doua întrevedere cu fostul diplomat Brutus Coste, pe când mă aflam la New York, acesta mi-a spus că ministrul de externe Mihai Antonescu ceruse mai multor diplomaţi acreditaţi în ţări neutre – precum erau Cretzianu, Nanu, Mircea Eliade, Brutus Coste ş.a. – să intervină, mai ales după crearea lui War Refuge Board, în Statele Unite, pentru ca marea finanţă evreiască de acolo să subvenţioneze închirierea de vapoare, pentru transportul emigranţilor „evrei străini“ aflaţi în România şi Transnistria. Nepăsarea organizaţiilor evreieşti americane şi avariţia multi-miliardarilor explică pentru ce această acţiune nu a avut amploarea cuvenită. Mai mult încă. Delegaţii organizaţiilor evreieşti din America erau uneori corupţi. Pentru a realiza profituri personale, aceştia angajau pentru transport adevărate epave, ceea ce a pricinuit naufragii fatale pentru sute de emigranţi evrei. De aceea, autorităţile maritime române au interzis unele transporturi, din cauza stării de insecuritate a vaselor. Fostul diplomat român Brutus Coste mi-a mai spus că, din dispoziţia ministrului Mihai Antonescu, a dat din fondurile legaţiei sale bani pentru plata transporturilor de evrei emigranţi.

Ar fi fără rost să acord atenţie aritmeticii „de uz personal“ cu care Raoul Hilberg, prin adunări şi scăderi de cifre, fără nici o dovadă, face afirmaţii gratuite despre un număr imens de victime evreieşti. Pentru mine, chiar şi o singură victimă constituie o tragedie umană. Subliniez, însă, că încercările nesăbuite de a falsifica istoria prin trucuri de bazar reprezintă o insultă condamnabilă pentru victimele reale.

Se pune întrebarea: ce a putut determina această oribilă campanie de defăimare a naţiunii române? Trebuie evidenţiat că toate aceste acţiuni au fost iniţiate şi sponsorizate de guvernul comunist, instalat de sovietici în România, la 6 martie 1945. Calomnierea regimului Antonescu a fost calea aleasă de guvernul lui Petru Groza pentru ca Occidentul să treacă cu vederea Holocaustul roşu, care a bântuit România vreme de decenii.

Aceasta era o metodă folosită curent de sovietici. La Tribunalul internaţional de la Nürnberg, în 1945, procurorul general al Uniunii Sovietice, Rudenko, membru al Completului de judecată, declara, între altele, că armata germană asasinase circa 25.000 de militari polonezi captivi, în pădurea de la Katyn, lângă Smolensk. În ultimii ani, după deschiderea arhivelor sovietice, s-au găsit documente care dovedesc că masacrul fusese săvârşit de sovietici, în executarea unei decizii luate sub chiar răspunderea procurorului general Rudenko!

A doua explicaţie a campaniei de calomnii ne este oferită chiar de vestitul Simon Wiesenthal, supranumit „vânătorul de nazişti“, în cartea Wiesenthal’s File, la pag. 80, de unde citez: „Simon Wiesenthal socoteşte că cea mai mare greşeală postbelică a evreilor a fost că s-au decis pentru un profit material, nu pentru o recompensă morală“. La aceeaşi pagină se arată că Germania Federală a plătit organizaţiilor evreieşti (de la sine înţeles că nu victimelor, observaţia îmi aparţine), peste 37 de miliarde de dolari U.S.A.

În pofida marilor posibilităţi materiale de care dispun calomniatorii şi în dispreţul execrabilei conspiraţii a tăcerii, credinţa mea în triumful adevărului rămâne neclintită. Nu este departe ziua când omenirea va recunoaşte că în teritoriile controlate în timpul războiului de guvernul român nu a fost holocaust.

În luna mai 1946, mareşalul Ion Antonescu şi membrii guvernului său au fost traduşi în judecată pentru campania militară din Răsărit, în faţa unui aşa-zis „tribunal al poporului“. În acest scop, se promulga o lege penală, specială, de către guvernul comunist Groza, dar Partidul Naţional Ţărănesc a denunţat-o ca neconstituţională, deoarece prevedea pedeapsa cu moartea, deşi Constituţia din 1923, repusă în vigoare, admitea această pedeapsă numai în timp de război. Or, prin capitularea Germaniei în 1945, starea de război încetase. Totodată, Partidul Naţional Ţărănesc, care nu mai avea reprezentanţi în guvern după 6 martie 1945, declarase public că nu participa în nici un mod la activităţile aşa-zisului „tribunal al poporului“.

Preşedintele Iuliu Maniu a trimis două scrisori primului ministru comunist Petru Groza, cerându-i să nu uite că evreii şi comuniştii din România au fost salvaţi de mareşalul Ion Antonescu şi colaboratorii săi. Prima scrisoare a fost dusă de mine lui N. Lupu, care a înmânat-o lui Groza; a doua scrisoare a fost dusă de avocatul I. Leon aceluiaşi N. Lupu, pentru a fi dată şefului comunist. Rezultatul a fost o campanie de injurii, dezlănţuită de presa comunistă contra preşedintelui Iuliu Maniu. Fostul guvernator civil al Transnistriei, profesorul George Alexianu, era în lotul acuzaţilor. Am vrut să depun ca martor la proces, în favoarea sa. Alexianu a refuzat fiindcă se temea că orice apărare legată de numele preşedintelui Maniu putea să înfurie şi mai mult instanţa politică de judecată. Totuşi, mareşalul l-a propus ca martor în apărare pe preşedintele Iuliu Maniu, iar la dezbateri a vrut răspuns la două întrebări:

1) Dacă domnul Maniu a ştiut, în ziua de 23 august 1944, că el, mareşalul, fusese arestat în acea zi, la palatul regal din Bucureşti;

2) Dacă preşedintele Iuliu Maniu considera pe mareşal un trădător al României.

Preşedintele Iuliu Maniu a declarat că el aflase de arestarea mareşalului, efectuată în ziua de 23 august 1944, abia a doua zi, adică în dimineaţa zilei de 24 august 1944, când se înapoiase în Capitală. În ajun lipsise din Bucureşti. A subliniat că nici un om de bună credinţă nu-l putea considera pe domnul mareşal Ion Antonescu trădător al Ţării Sale. Am fost prezent în sală la audierea preşedintelui Iuliu Maniu. Individul care conducea dezbaterile şi-a închipuit că ar putea întinde o cursă preşedintelui Maniu, întrebându-l dacă fusese de acord cu trecerea Armatei Române la răsărit de Prut. Preşedintele Iuliu Maniu a răspuns că Basarabia a fost şi rămâne românească.

În sală se aflau agitatori comunişti, aduşi special pentru atmosferă, şi aceia au început să murmure. Atunci, cu voce puternică, preşedintele Maniu a repetat: Basarabia a fost românească şi rămâne românească. Au urmat clipe de tăcere desăvârşită. La sfârşitul audierii sale, preşedintele Iuliu Maniu s-a apropiat de boxa acuzaţilor şi a strâns mâna mareşalului. Făptuirea acestui gest, în acele momente tragice, avea valoarea confirmării dreptului cuvenit mareşalului, colaboratorilor săi şi întregii naţiuni române la recunoştinţa umanităţii.

Iosif Toma Popescu

27 martie1996, Varşovia, Polonia, 03922, ul Miedzynarodowa 58 M 35 tel. 6176791