ÎN TERITORIILE CONTROLATE DE GUVERNUL ROMÂN NU A FOST HOLOCAUST! (1)

Iosif Toma Popescu

Documentul care urmează este semnat de un fost colaborator al lui Iuliu Maniu, Iosif Toma Popescu, membru, probabil, al administraţiei antonesciene, cunoscut personal al acestuia şi al altor înalţi demnitari antonescieni. Acest lucru se deduce din faptul că, după cum o arată el însuşi, autorul a participat la aplicarea deciziilor guvernului Antonescu care îi priveau pe evrei. La data prezentei Declaraţii, ca mulţi alţii, care s-au lăsat manipulaţi de propaganda holocaustică, Iosif Toma Popescu credea că la Auschwitz şi în alte lagăre germane a putut avea loc ceea ce cu timpul a căpătat numele generic de „holocaust“. Mulţi oameni de bună credinţă au crezut în realitatea „holocaustului“.

Unii mai cred şi acum. Tuturor acestora le răspundem, ca şi altă dată: Holocaustul nu este o problemă de credinţă, ci de ştiinţă! În materie de ştiinţă, orice afirmaţie se dovedeşte cu argumente, cu probe irefutabile. Credinţa nu are ce căuta în ştiinţă. Locul credinţei este în limitele religiei. Cei care doresc să ştie cele petrecute cu adevărat la Auschwitz şi în alte kibuţuri sau lagăre de muncă germane, o pot afla din alte materiale găzduite de centrul nostru revizionist de pe internet, pe adresa http://www.vho.org/aaargh/fran/livres/reprints.html. Un lucru, însă, reiese cu prisosinţă din Declaraţia lui Iosif Toma Popescu: atât mareşalul Antonescu personal, cât şi guvernul lui, întreaga administraţie românească a vremii, cu deosebire multe personalităţi, precum Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gheorghe Brătianu şi alţii, s-au ocupat aproape în permanenţă de ocrotirea şi oploşirea jidanilor, inclusiv a celor care nu aveau statutul de „jidani-români“. Guvernul Antonescu ar putea fi criticat pentru aceasta – iar unii au şi făcut-o, uneori cu multă vehemenţă, alteori chiar cu temei. Interesul României solicita din partea tuturora un maximum de concentrare pentru câştigarea războiului.

Pentru orice guvern român şi pentru orice om politic ridicat din rândurile poporului nostru, soarta românilor este obiectivul de căpetenie, ba chiar unicul obiectiv. Cu toate acestea, autorităţile româneşti ale vremii au dovedit un lăudabil exces de umanism, neprecupeţind nimic pentru a-i ajuta pe jidani să se simtă ca în sânul lui Avraam. Puţina recunoştinţă postbelică a majorităţii acestora este un element pe care Istoria adevărată, care se va scrie într-o zi, va trebui să îl reţină.

Prezentăm, în continuare, Declaraţia lui Iosif Toma Popescu, datată Varşovia, 27 martie 1996. În cîteva locuri, unde a fost neapărat necesar pentru clarificarea problemei, am făcut unele precizări, semnalate între paranteze drepte, cu menţiunea  [„ – n.n., V.I.Z.“]. De asemenea, intertitlurile ne aparţin.

Vasile I. Zărnescu

Lupta contra defăimării, pentru triumful adevărului

O serie de evenimente întâmplate după plecarea mea din România m-au determinat să public articolul La Roumanie sauvée de l’Holocauste, apărut în Le Monde Juif (Lumea jidovească, Nr. 105, Ianuarie-Martie 1982, revista Centrului de Documentare Evreiască Contemporană, din Paris.

Plecasem din Patrie, graţie unui ajutor trimis de Providenţă, care a făcut să întâlnesc o doamnă poloneză în trecere prin România, într-o vreme din cele mai dificile din viaţa mea.

Ca Preşedinte al Organizaţiei Tineretului Naţional Ţărănesc din Bucureşti şi ca membru al Comitetului Central Executiv al Partidului Naţional Ţărănesc, condus de Preşedintele Iuliu Maniu, fusesem arestat de 22 de ori, deţinut politic, fără condamnare, în închisorile comuniste, circa 8 ani, împiedicat ilegal să exercit avocatura, privat de locuinţă, urmărit zi şi noapte de agenţii Securităţii, agresat fizic în mai multe rânduri etc.

Atunci a apărut trimisul Providenţei, întruchipat de o distinsă doamnă cu studii strălucite la Sorbona şi care lucra la Academia de Ştiinţe a Poloniei, unde se bucura de un binemeritat prestigiu. Ea a înţeles totul de la prima întâlnire şi a luat hotărîrea de a folosi relaţiile sale din Polonia şi din Occident pentru a mă ajuta să plec în străinătate. A reuşit, după aproape 6 ani de eforturi supraomeneşti. Aşa am ajuns, prin căsătorie, în ianuarie 1978, să locuiesc în Varşovia, ca cetăţean român.

Din primele zile, am anunţat evenimentul prietenilor mei români, emigraţi mai demult în Occident. Am primit, fără întârziere, o bogată corespondenţă trimisă nu numai de aceştia, dar şi de persoane necunoscute, care fuseseră informate de primii, despre mine. Toţi îmi cereau să vin grabnic în Occident pentru a lua poziţie contra unei infame campanii orchestrate, pe plan mondial, contra naţiunii române. Pentru a mă convinge, ei mi-au trimis multă vreme publicaţii în care se afla scris că în timpul ultimului război mondial, noi, românii, masacraserăm cantităţi imense de evrei, aşa precum arăt mai departe:

1. Harta intitulată The Record. The Holocaust in History, 1939-1945, publicată de B’nai B’rith League şi New York Post, în tiraj de un milion de exemplare, indică masacrarea a 300.000 de evrei în România, iar în broşura explicativă, anexată hărţii, cifra este ridicată la 340 000 de evrei masacraţi.

[În mod frecvent, propaganda holocaustică profită de neatenţia cititorilor pentru a umfla, ca şi aici, numărul presupuselor victime – n.n., V.I.Z.].

2. Cartea Eichmann’s Trial, a lordului Russel of Liverpool, susţine că românii au masacrat 200.000 evrei. La data publicării, însă, lordul Russel avea aproape 90 de ani. Sărmanul de el nu a avut cunoştinţă că în textul care-i purta numele fusese strecurată acea menţiune calomnioasă la adresa României.

3. Un rabin şef din România, audiat ca martor într-un proces pentru calomnie în presă, soluţionat de Tribunalul din Paris, afirmase că fuseseră 400.000 de evrei asasinaţi în România, dar neputinţa vădită a Excelenţei Sale de a oferi precizări şi dovezi a obligat judecătorii francezi să nu îi ia în consideraţie depoziţia.

4. În A History of the Modern World from 1917 to 1980, apărută în multe limbi, autorul – Paul Johnson – scrie, la pagina 415, că în România fuseseră masacraţi 750.000 de evrei, deci mai mulţi decât se aflau în România, potrivit surselor evreieşti de informare!

5. O menţiune specială merită cazul ziaristei evreice Hannah Arendt, pe care propagandiştii evrei o prezintă filosoafă, fiindcă înainte de a emigra din Germania audiase prelegerile filosofului Martin Heidegger. Ce s-o fi petrecut în capul acelei femei de a putut scrie în cartea Eichmann a Jerusalem acea oribilă defăimare că „România era o ţară cu un procentaj excepţional de ridicat de asasini ordinari şi ţara cea mai coruptă din Balcani“ (pag. 313) şi, de asemenea, că „deportările à la roumaine constau în a înghesui 5.000 de persoane în vagoane de marfă şi a le lăsa să se sufoce, în timp ce trenul gonea de-a latul câmpurilor, fără itinerariu sau ţel, zile întregi. Apoi, cadavrele erau expuse în măcelării evreieşti“.

[Iată şi varianta acestui ultim citat în traducerea în limba română a cărţii: „Stilul deportărilor româneşti consta în înghesuirea a cinci mii de oameni în vagoane de marfă, lăsându-i sa moară acolo asfixiaţi, în timp ce trenul traversa ţara zile de-a rândul, fără vreun plan sau scop stabilit. O urmare preferată a acestor operaţiuni de exterminare era expunerea cadavrelor în măcelării evreieşti. De asemenea, ororile din lagărele de concentrare româneşti – care fuseseră în fiinţate şi erau conduse chiar de către români, căci deportarea în Est nu era posibilă – erau mai elaborate şi mai atroce decât tot ce ştim că a avut loc în Germania“ în Hannah Arendt, Eichman la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 231-232. Prin asemenea elucubraţii, această netrebnică ajunsese în consonanţă cu alt ticălos, Matatias Carp, care, în porcăria sa intitulată Cartea neagră, tipărită în 1946, pretinsese, printre altele, că jidanii fuseseră „vânduţi din mijlocul convoaielor pentru a fi apoi omorâţi şi a li se comercializa îmbrăcămintea, tăiaţi în bucăţi pentru ca, cu sângele lor, să se ungă osiile căruţelor ş.a.m.d.“ (op. cit., Editura Diogene, Bucureşti, 1996, ediţia a II-a, vol. 1, pag. 23)! Inclusiv aceste două secături confirmă proverbul românesc: „Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti!“ – n.n., V.I.Z.]

De remarcat că atât în cartea lui Hannah Arendt, cât şi în aceea publicată sub numele lordului Russel, calomniile contra României sunt strecurate în expuneri care, în mod firesc, nu aveau nici un raport cu România, fiindcă se ştie că Eichmann nu avusese activităţi legate de ţara noastră. Suntem martorii unei metode perfide, utilizată de defăimători de profesie, dirijaţi de un centru de comandă. Netam-nesam, calomniile au fost şi sunt strecurate, în cursul conferinţelor, al transmisiunilor radio şi de televiziune, al interviurilor, discursurilor de tot felul etc.

Corespondenţii mei români ştiau că avusesem un rol în acţiunea care salvase România de Holocaust, şi, de aceea, au făcut apel la mine. Cel mai important dintre aceşti emigranţi români, în acea vreme, era, fără îndoială, avocatul N. Penescu, fost secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc şi ministru în guvernul de la Bucureşti, în 1944. Fusese condamnat în 1947, în procesul înscenat conducătorilor naţional-ţărănişti şi, după mulţi ani de închisoare, fusese eliberat, cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan. Graţie intervenţiei liderului socialist francez Guy Mollet, el putuse emigra în Franţa şi locuia la Paris. El susţinea că eu eram singurul emigrant român care se cuvenea să întreprindă acţiunea de denunţare a calomniei, deoarece participasem personal la activităţile pentru salvarea evreilor din România.

Neputinţa diasporei româneşti

de a contracara propaganda holocaustică

Avocatul N. Penescu mi-a explicat că fruntaşii emigraţiei române, cunoscuţi în Occident ca foşti înalţi demnitari, nu puteau – din pricina conjuncturii internaţionale – să se angajeze într-o astfel de acţiune. Potrivit relatării lui N. Penescu, fostul suveran al României spunea că i se aprobase rezidenţa în Elveţia, cu condiţia de a se abţine de la orice activitate politică. Fruntaşii emigraţiei aflaţi în America primiseră o lovitură destul de grea, prin anularea unei mici subvenţii acordate de O.N.U., prin Comitetul naţiunilor înrobite, şi ei se temeau că prin protestul contra calomniei puteau provoca răzbunarea din partea evreilor, prezenţi atât la O.N.U., cât şi în administraţia americană.

Avocatul N. Penescu recunoştea că el ar trebui să întreprindă această acţiune şi declara că o va face, dacă eu refuzam să-mi asum răspunderea. El ezita pentru faptul că avea prieteni printre socialiştii francezi, partid dominat de evrei, şi se temea că ar putea pierde acele prietenii, potenţial folositoare cauzei româneşti, în viitor. El mi-a cerut să nu dezvălui implicarea sa în ceea ce aveam de făcut.

Am hotărît să merg în Statele Unite şi Canada, unde calomnia contra României era în toi, ca, prin câteva expuneri în centre cu emigraţie românească, să restabilesc adevărul istoric. Fiindcă viza pentru U.S.A. întârzia, am decis să folosesc aprobarea pentru Canada, unde am vizitat Montreal, Toronto, Ottawa şi alte localităţi mai mici. În cadrul unor întâlniri cu români şi chiar cu evrei plecaţi din România, am prezentat faptele cunoscute de mine. Am constatat că românii emigraţi după ultimul război mondial cunoşteau foarte bine adevărul, constatare valabilă şi pentru emigranţii evrei din această categorie. În schimb, emigranţii mai vechi, dinainte de 1940, fuseseră mai receptivi la campania de calomniere şi se lăsau cu greu convinşi că o defăimare de proporţii planetare fusese posibilă.

A trebuit să duc o luptă titanică, de unul singur, fiindcă prietenii care mă aprobau între patru ochi, nu mă susţineau şi în public. Am expus, în cursul acestei călătorii, la întâlnirile cu multe grupuri de ascultători, adevărurile publicate de mine, 4 ani mai târziu, în articolul La Roumanie sauvée de l’Holocauste, apărut în Le Monde Juif, la Paris.

De la început am afirmat că, în timpul ultimului război mondial, în teritoriile controlate de guvernul de la Bucureşti, n-a fost Holocaust. În Europa dominată de Germania hitleristă, România a fost singura ţară aflată în această situaţie, datorită mareşalului Ion Antonescu şi guvernului condus de el, care au făcut imposibil genocidul, precum şi unor conducători de seamă ai naţiunii române, cum au fost preşedinţii Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, dr. N. Lupu, prof. Gh. Brătianu şi mulţi alţii, care l-au îndemnat şi l-au susţinut pe Mareşalul Ion Antonescu în politica sa de respingere a Holocaustului.

Realizarea acestei politici a fost, indirect, dar în mare măsură, ajutată de un fapt adesea trecut cu vederea chiar de cercetători. După invadarea Basarabiei, a Bucovinei Nordice şi a ţinutului Herţa, în iunie 1940, Uniunea Sovietică a continuat să facă presiuni asupra guvernului român pentru a-l constrânge să accepte un control sovietic asupra Deltei dunărene, deoarece pactul Ribbentrop-Molotov nu rezolvase chestiunea Dunării. În vara anului 1940, repetatele debarcări sovietice în Delta aflată sub suveranitate românească, precum şi pătrunderi la vest de Prut ale unor unităţi ale Armatei Roşii au fost cauzele principale care l-au determinat pe generalul Ion Antonescu, devenit şeful guvernului român după 6 septembrie 1940, să accepte venirea de trupe germane pe teritoriul României. În acordul încheiat atunci cu Hitler, generalul Ion Antonescu a reuşit să introducă o clauză care prevedea că poliţia germană putea colabora cu poliţia română, dar îi era interzis să facă arestări pe teritoriul României. Această dispoziţie a fost salvatoare pentru evreii aflaţi pe acest teritoriu, fiindcă ea a împiedicat arestări şi deportări, efectuate de germani înşişi. În 1941, sub presiunile guvernului hitlerist, generalul Ion Antonescu a introdus o legislaţie cu caracter rasial, de la aplicarea căreia erau exceptate anumite categorii de evrei, dar afecta – totuşi – majoritatea populaţiei aparţinând acestei etnii. Măsurile motivate rasial prevedeau restricţii şi chiar interdicţii pentru evrei, în exercitarea activităţilor economice şi profesionale, fapt de natură a cauza importante prejudicii materiale; cu toate acestea, nu se poate tăgădui faptul că una din aceste măsuri a fost binefăcătoare pentru evrei, anume excluderea din forţele armate, care i-a ferit de ororile campaniilor militare din Est şi din Vest, unde au pierit în condiţii înfiorătoare sute de mii de militari români.

Nu a existat nici o măsură de natură să lezeze demnitatea umană a evreilor. Aceştia nu au fost obligaţi să poarte steaua galbenă, nu au fost închişi în ghettouri pe teritoriul României, nu au fost supuşi la practici de exterminare, de distrugere a integrităţii fizice sau mintale.

Guvernul român nu a organizat distrugerea nici unei populaţii pentru motive rasiale, religioase, economice sau politice şi nu a tolerat ca astfel de fapte să fie săvârşite pe teritoriul controlat de el. Toţi evreii oneşti şi de bună credinţă datorează respect amintirii Mareşalului Ion Antonescu, fiindcă a respins planurile naziste privind deportări din România în lagărele hitleriste din Polonia, astfel încât de pe teritoriile controlate de guvernul de la Bucureşti nimeni, nici evreu, nici ţigan, nici comunist nu a fost deportat în lagărele organizate de germani.

Au fost două perioade de mare primejdie pentru evreii din România, în timpul ultimului război mondial. Prima perioadă a fost în 1942, după Conferinţa de la Wansee, când guvernul hitlerist a decis deportarea în Polonia a evreilor din Europa, aflată sub dominaţia sa. Atunci, conducătorii comunităţilor evreieşti din România au cerut sprijinul preşedintelui Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu, fiindcă evreii erau în primejdia de a fi concentraţi în lagăre şi deportaţi. Mareşalul Antonescu a explicat preşedintelui Iuliu Maniu că faptele unor evrei, mai ales ale celor intraţi clandestin pe teritoriul român şi care răspândiseră manifeste antigermane, îl puseseră în situaţia de a se gândi la înfiinţarea de lagăre, ca măsură de siguranţă, invocată de el pentru a respinge pretenţiile poliţiei germane de a face ea însăşi arestări în România, contrar acordului din 1940. La rugămintea insistentă a preşedintelui Maniu, şeful guvernului român a anulat dispoziţia înfiinţării de lagăre pentru evrei. Din presa israelită am aflat că unii conducători de organizaţii evreieşti se obligaseră, în acea vreme, să supravegheze acele elemente evreieşti predispuse la săvârşirea de acte nesăbuite, pricinuitoare de nenorocire pentru toată evreimea.

A doua perioadă de maximă primejdie pentru evreii din România a fost la sfârşitul primăverii 1944 şi a coincis cu intervalul de timp când se efectuau deportările de evrei şi de ţigani din Ungaria şi, mai ales, din Transilvania de Nord, ocupată de guvernul maghiar, după diktatul de la Viena, din 1940. Dacă pentru prima perioadă cunosc circumstanţele din relatarea persoanlă a preşedintelui Iuliu Maniu, al cărui colaborator am fost, pentru a doua perioadă cunosc faptele, direct şi nemijlocit, fiindcă am avut un rol în acţiunea care a împiedicat deportarea de persoane din România către lagărele naziste din Polonia.

Mareşalul Ion Antonescu, ţărăniştii şi liberalii i-au ocrotit pe evrei

Mareşalul Ion Antonescu numise ca guvernator civil al Transnistriei (regiunea cuprinsă între Nistrul meridional, Bugul inferior şi Marea Neagră) pe profesorul universitar George Alexianu, care încă din vremea studenţiei îmi arătase prietenie şi ştia că-l vizitam pe preşedintele Iuliu Maniu. Invitându-mă la biroul său din Bucureşti, profesorul Alexianu mi-a spus, pentru a-i transmite liderului naţional-ţărănist, că la Bucureşti venise un ofiţer german cu misiunea de a organiza deportările de evrei şi de comunişti din România în lagărele hitleriste din Polonia. Preşedintele Maniu a verificat informaţia cu ajutorul unor persoane din anturajul fostului prim-ministru filo-german Gigurtu şi a decis să ceară mareşalului Antonescu să respingă planul pentru deportări.

Preşedintele Iuliu Maniu nu s-a întreţinut personal cu mareşalul. A făcut demersul printr-o scrisoare purtată de mine şi înmânată şefului guvernului în cursul audienţei obţinute pentru mine de profesorul Alexianu. În scrisoarea sa de răspuns, pe care tot eu am dus-o preşedintelui naţional-ţărănist, mareşalul Ion Antonescu îl asigura că „atâta vreme cât voi fi la conducerea Ţării, nimeni nu va fi deportat în afara hotarelor României“. Mareşalul Ion Antonescu şi-a respectat cuvântul şi astfel se explică cruţarea vieţii a sute de mii de persoane din România. Dacă se acordă încredere afirmaţiilor făcute de unii cercetători ai Holocaustului, circa 600.000 de evrei din Ungaria şi din Transilvania de Nord fuseseră arestaţi de poliţia maghiară şi trimişi în lagărele din Polonia, într-un pohod na Sibir fără întoarcere.

Preşedintele Iuliu Maniu a intervenit la mareşal pentru salvarea multor mii de evrei de provenienţă germană, austriacă, cehă, maghiară, polonă ş.a., intraţi clandestin în România şi care erau confruntaţi cu perspectiva unor grele pedepse penale sau cu trimiterea în ţările de origine, adică la moarte sigură. O astfel de intervenţie a fost făcută prin intermediul dr. N. Lupu, dar, în 1991, în cursul unei conversaţii la care participase şi prietenul meu I. Bărbuş, regretatul meu prieten Corneliu Coposu mi-a spus cum îl însoţise la mareşal pe preşedintele Maniu, unde i-a apărat pe evreii veniţi prin Transilvania de Nord în România şi care erau acuzaţi că trecuseră clandestin frontiera de stat. Preşedintele a arătat că acele persoane nu săvârşiseră nicio infracţiune, fiindcă Transilvania nu era divizată prin frontieră, ci numai prin „o linie de demarcaţie“, punct de vedere acceptat, bucuros, de şeful guvernului.

După numeroşi ani de absenţă din Patrie, când am putut, în fine, veni la Bucureşti în 1990, am aflat că în almanahul Luceafărul din 1989, la pag. 115-162, se aflau dezbaterile unei mese rotunde la care Raoul Şorban şi rabinul şef dr. Moshe Carmilly Weinberger, împreună cu alţi participanţi, au arătat cum mii de evrei din Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Germania etc. au găsit adăpost pe teritoriul României, graţie ajutorului dat de preşedinţii Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, de profesorul Mihai Antonescu şi de multe alte personalităţi române, dar, mai ales, datorită umanitarismului dovedit de mareşalul Ion Antonescu. Tot din almanahul Luceafărul am aflat că, la acea masă rotundă, se folosiseră copios informaţii din articolul meu La Roumanie sauvée de l’Holocauste.

Mai trebuie să amintesc că liderul naţional-ţărănist l-a determinat pe mareşal să renunţe la o grea contribuţie de război, impusă numai evreilor, exoneraţi de obligaţia de a participa la campania militară. Tot la cererea preşedintelui Maniu, doamna Ella Negruzzi a intervenit la mareşal pentru ca nişte evrei bătrâni să obţină retroactiv cetăţenia română, condiţie necesară pentru acordarea pensiei. Am informaţii că şi profesorul George Brătianu făcuse demersuri, în acest scop.

Mi-am scurtat voiajul în America, din cauze financiare: contribuţiile prietenilor mei aveau o consistenţă simbolică, iar eu făcusem împrumuturi în Polonia, pentru plata călătoriei. Revenit la Varşovia, am primit o scrisoare de la un emigrant din New York, ale cărui rude îmi erau cunoscute din Bucureşti; acesta îmi cerea o relatare scrisă a celor expuse în Canada şi eu i-am trimis-o, cu condiţia să nu o publice decât atunci când voi veni în Statele Unite, pentru a răspunde pe loc la eventualele obiecţiuni. A fost de acord, dar nu şi-a respectat angajamentul, fiind un individ manipulat fără scrupule şi ruşine de cercurile comuniste din România. Precizez că această specie netrebnică încă nu s-a stins.

Între timp, mi-au parvenit informaţii, direct din America sau prin Paris, că în unele cercuri evreieşti este contestată expunerea mea, că unii evrei au obţinut de la guvernul Poloniei Populare documente ce dovedeau contrariul. Mă aflam într-o situaţie neconfortabilă, fiindcă expunerea mea de evenimente absolut reale era bazată pe cunoaşterea directă sau pe relatări nemijlocite ale unor personalităţi care nu mai trăiau pentru a le confirma: mareşalul Ion Antonescu şi fostul ministru, prof. Mihai Antonescu, precum şi guvernatorul civil al Transnistriei, George Alexianu, fuseseră executaţi în 1946; preşedinţii Iuliu Maniu şi Ion Mihalache muriseră în închisorile comuniste, primul – la Sighet, în 1953, al doilea – la Râmnicu Sărat, în 1963; alţii, ca profesorul Gh. Brătianu, pieriseră, de asemeni, prin lagăre şi închisori.

Nu-mi rămânea decât să mă adresez administraţiei poloneze pentru a afla dacă existau documente de natura acelora pretinse de unii evrei din America. În Polonia există încă o comisiune guvernamentală pentru fostele lagăre hitleriste, dar ca particular, fără nici o abilitare oficială, nu aveam şanse să obţin ceea ce căutam. Ca de obicei, când mă aflam la ananghie, Providenţa mi-a venit şi de data aceasta în ajutor.

Pentru ca administraţia poloneză să-mi aprobe rezidenţa la Varşovia, în 1978, soţia mea ceruse sprijinul marelui savant polonez Janusz Groszkowski, fost preşedinte al Academiei de Ştiinţe a Poloniei, care, în timpul războiului, descifrase mecanismul de teleghidaj al bombelor germane V, ajutând astfel apărarea antiaeriană britanică. La puţine zile de la sosirea mea la Varşovia, profesorul Groszkowski a venit în vizită, vrând să cunoască pe acela pentru care îşi pusese obrazul: ne-am simpatizat şi stimat reciproc, de la prima întâlnire. Când i-am povestit impasul în care mă aflam, din pricina statutului de simplu particular, profesorul a fost consternat. Îl cunoşteam ca pe un om de mare cultură, cu un spirit ager; de aceea am recurs la o butadă. I-am spus că în greaca veche, noţiunea de particular se exprima prin cuvîntul idiotes, trecut apoi în limbile moderne cu forma idiota – în poloneză, idiot – în română, franceză, engleză şi alte limbi la fel. Eu fiind un particular, pentru administraţia publică eram un idiotes, tratat, deci, potrivit înţelesului actual al cuvîntului. Profesorul Groszkowski a apreciat calamburul, dar a spus că va face ceva, pentru a se vedea că sunt „un particular foarte… particular“. Într-adevăr, câteva zile mai târziu, Comisia guvernamentală îmi oferea toate facilităţile. Ea, însă, nu poseda documentele care mă interesau. Am fost informat că arhivele referitoare la lagărele naziste şi la „Holocaust“ se aflau la Muzeul fostului lagăr de la Auschwitz, unde mă puteam adresa cu toată încrederea.

(Continuare în episodul următor)

Iosif Toma Popescu