„HOLOCAUST-OLOGII“ – VECTORI AI RĂZBOIULUI AXIOLOGIC (1)

Vasile Zarnescu

Pentru a înţelege mai bine, în toată perfidia ei, propaganda prin care este insinuat holocau$tul în România – propagandă care, iată, a ajuns să pretindă construirea unui monument dedicat acestei făcături sioniste –, este necesar să republic studiul cu acest titlu, care, iniţial, a fost tipărit, în serial, în Justiţiarul (Sibiu), nr. 3-4(60-61), 24 februarie 2002, pag. 28; continuare în nr. 5(62), 17 martie 2002, pag. 14; nr. 6(63), 27 martie 2002, pag. 4; nr. 6 (63) (bis), 2 aprilie 2002, pag. 14; nr. 7(64), 23 aprilie 2002, pag. 14; etc., pînă la sfîrşitul verii lui 2002. Fireşte, după transmiterea către redacţia revistei a textului de faţă, el a rămas nemodificat, chiar dacă, în decursul anului 2002, apăruseră alte situaţii, care confirmau – chiar în decursul publicării – cele scrise.

Redau, mai jos, textul de acum şase ani. Desigur, pentru înţelegerea textului am introdus unele precizări, puse între paranteze drepte, acolo unde a fost strict necesar.

***

Explicatio

În calitate de ortodox şi de dacoromân get-beget, adică de grăunte al acestui popor primordial, ancestral, paleocreştin, dar şi încreştinat de Sfîntul Apostol Andrei, consider, aşa cum se spune şi în Biblie, că toate „neamurile“ sunt date de la Dumnezeu şi, de aceea, sunt îndreptăţite, în egală măsură, la o viaţă fericită, trăită în dreptate, libertate şi egalitate faţă de alte popoare, nefiind nici unul „popor ales“ de Dumnezeu şi, deci, „superior“ celorlalte. Ca atare, în cele ce urmează, dacă ne referim la alde Wiesel, Ioanid, Kaplan în calitate de evrei, o facem doar spre a-i defini drept ceea ce sunt în raport cu alte naţii, popoare, ca germanii, românii, francezii, polonii ş.a. Dacă îi incriminăm de ceva, atunci o facem nu pentru calitatea lor de evrei, ci de indivizi care sunt născuţi şi formaţi ca intelectuali în România, dar au devenit nerecunoscători faţă de pămîntul care i-a purtat, faţă de naţia română, din mijlocul şi prin efortul căreia s-au ridicat. Mai mult, ca să îşi motiveze, într-un fel, nerecunoştinţa, au devenit, din evrei-de-origine-română, evrei-antiromâni-la-modul-extremist. Fireşte, evreii care nu sunt născuţi în România, dar care îi susţin pe respectivii evrei antiromâni, sunt, în baza principiului asociativităţii, la fel de reprehensibili: prietenii duşmanilor noştri sunt, şi ei, în aceeaşi măsură, duşmanii noştri – precum sunt sioniştii antiromâni.

Unii cercetători români avansează ideea că evreii ar fi tot o ramură a tracilor – a străvechilor geto-daci –, emigrată în Palestina cu zeci de milenii în urmă. Ion Miulescu afirma chiar că ar mai fi existînd un trib nomad, trăind izolat în deşert, care păstrează elemente ale limbii şi obiceiurilor ancestrale ale geto-dacilor. Sub aspect ştiinţific şi istoric, ipoteza merită luată în seamă. Chiar dacă ar fi fost aşa, rezultanta evoluţiei istorice reprezentată, ulterior, de evreii din Palestina – care, la rîndul lor, au trebuit să se răspîndească în lume –, au denaturat radical rădăcina originară, devenind, în esenţă, „oaia neagră“ a stră-stră-moşilor lor, care vor fi fost derivaţi, „roiţi“ din sorgintea noastră comună. Suntem deschişi verificării unor astfel de ipoteze, fără păreri preconcepute, motiv în plus pentru care nu putem fi acuzaţi – din cauza a ceea ce voi releva în continuare –, de antisemitism faţă de ipoteticele noastre rude, care au devenit „pierderi colaterale“ din trunchiul originar, probabil din cauza aerului încins din Palestina. Dar, în nici un caz nu putem accepta calomnierea, culpabilizarea şi satanizarea noastră pentru nişte vini închipuite de imaginaţia turmentată de mirosul banilor, proprie reprezentanţilor aşa-zisului „popor ales“, urmaşi ai unor zarafi alungaţi din Templu.

Oricum, atunci cînd actualii evrei impun politica lui restitutio in integrum şi cînd vor bani-de-holocaust, ei sunt în postura hoţilor care strigă „Hoţii!“

O armă axiologică ofensivă: inducerea slugărniciei

Dar sunt mult mai mulţi evrei cinstiţi – mai ales rabini de mare ţinută morală şi intelectuală – care contestă sionismul şi, implicit, politica statului Israel cu argumente teologice. Dar, pentru că sunt justiţiari şi spun adevărul, se organizează, în jurul lor, o tăcere izolatoare, pentru ca ei să treacă neobservaţi, iar acţiunile, protestele, ideile lor să nu mai aibă efect. Elocvent, în acest sens, este că editura Hasefer, din România, traduce şi tipăreşte în tiraj mare şi ieftin numai operele evreilor sionişti – precum rabinul A. Cohen, grafomanul şi mitomanul Elie Wiesel, Jean Ancel ş.a. –, iar pe ale antisioniştilor nu. În ceea ce ne priveşte, suntem de acord cu ideea principală a sionismului – toţi evreii să meargă în ţara lor –, dar să nu calce în picioare legile internaţionale, pe baza dogmei „poporului ales“.

Cît despre afirmaţia senatorului Corneliu Vadim Tudor, publicată în România Mare (nr. 643, din 8 noiembrie 2002, pag. 13), cum că „politicienii şi analiştii americani au acceptat ideea unui guvern de uniune naţională, care să includă şi P.R.M., cu condiţia moderării discursului politic şi a renunţării la atacurile contra S.U.A. şi a Israelului“, ea, afirmaţia, pare plauzibilă, dacă ţinem cont că apărarea naţionalismului a fost cartea scoasă, din mînecă, atunci cînd au ajuns la ananghie, de toate partidele fals-naţionaliste (P.D.S.R., P.N.L., P.N.Ţ.C.D., ETC.). Dacă ea reflectă, într-adevăr, o situaţie reală, atunci afirmaţia nu este, totuşi, decît tot o formă de intimidare a P.R.M. şi a forţelor politice care promovează ideea unităţii naţionale – precum este Partidul Unităţii Naţiunii Române (P.U.N.R.), Partidul Naţional Liberal-Câmpeanu (P.N.L.-C.) etc. –, impunîndu-le, astfel, „moderarea discursului“ în vederea „renunţării la atacurile contra S.U.A. şi a Israelului“. De ce să se renunţe la atacurile – verbale, fireşte – contra S.U.A. şi a Israelului?! Adică S.U.A. şi Israelul să nu fie atacate nici măcar verbal?! Atunci, care mai este democraţia internaţională?! În ce mai constă „corectitudinea politică“?! În aplicarea politicii „dublului standard?!

Evident, prin această presiune politică se confirmă, încă o dată, constatarea lui Norman Finkelstein referitoare la „imunitatea faţă de critici, oricît de justificate ar fi acestea“. (Ca să nu mai vorbim de situaţia creată, prin iniţiativa de maximă slugărnicie a României, urmată de Israel, de acordare militarilor americani a imunităţii faţă de Curtea Penală Internaţională, ca şi cum ei ar fi mai presus de Lege). Adevărul este că discursurile preşedintelui P.R.M. nici măcar nu sunt, totdeauna, radicale, căci, de cele mai multe ori, se cantonează în sfera pamfletului, care, oricum, este literatură şi nu politică şi, mai ales, politologie. Dacă vreţi atacuri dure contra S.U.A. şi a Israelului, citiţi lucrările lui Norman Finkelstein şi Roger Garaudy, precum şi pe cele indicate de ei în textele lor, atît ale unor evrei, cît şi neevrei. Acolo sunt atacuri, realmente, dure, căci este vorba de politologie, de ştiinţa politicii. În respectivele lucrări se relevă că S.U.A. şi Israelul nu sunt domnişoare de pension, care să nu suporte măcar atacuri verbale, ci, dimpotrivă, sunt… „cocote bătrîne“, căci exigenţele limbajului academic ne împiedică să le numim „curve bătrîne“, în ciuda marii diferenţe de vîrstă dintre ele.

Într-adevăr, dacă senatorul C. V. Tudor s-a referit, în termeni duri, dar exacţi, la corupţi, printre care nişte români, evrei sau americani, a fost vorba de escroci – fie ei şi de mare calibru ca Sever Mureşan, Sorin Beraru, Shimon Nahor ş.a. –, care au venit în România să fure, căci la asta se pricep. Dar, relevă Garaudy, rabinul Moshe Menuhin (tatăl celebrului violonist) avertiza, în cartea sa The Decadence of Judaism, publicată în 1969, că, „opusă universalismului profeţilor evrei, interpretarea tribală şi naţionalistă a unicităţii şi a poporului ales, de către aceia pe care îi numeşte «barbari tribali precum Ben Gurion, Moshe Dayan şi bandele militare care au pervertit Israelul», a făcut din Agenţia Evreiască şi din organizaţiile sioniste, în lumea întreagă, «organe de guvernămînt ale Israelului», cu aceeaşi ideologie rasială ca aceea a antisemiţilor. «Aş vrea să le spun israelienilor: reveniţi la Dumnezeul părinţilor voştri, la iudaismul profetic, respingeţi regimul napalmului. Întoarceţi-vă la graniţele date în 1947 de către Naţiunile Unite pe seama arabilor săraci şi duceţi o viaţă constructivă şi nu distructiv㻓. Trebuie reamintit că Armata Israelului a atacat deliberat, cu napalm, nava Liberty, a prietenilor lor americani, pretextînd că a făcut-o „din greşeală, confundînd-o cu un cargou egiptean care transporta cai“. Dar nava Liberty era o navă spion, pe care Mossadul o cunoştea foarte bine, căci era plină cu tot felul de antene şi nu putea fi confundată în nici un caz cu un cargou-herghelie nici măcar noaptea, darămite în miezul zilei, cu cer senin! De altfel, bombele cu napalm sunt în arsenalul obişnuit al armatei Israelului. Deci, rabinul Menuhin făcea o trimitere „generică“, în firea politicii israeliene. De asemenea, e important de precizat că lucrarea Decadenţa Iudaismului a avut, iniţial, titlul Naţionalismul evreiesc – o crimă şi un monstruos blestem istoric.

Similar, Theo Klein, fost conducător al C.R.I.F., scria: „Sloganul «Securitate înainte de toate», proclamat de Netaniahu, este o manevră criminală“ (Le Monde, 2 mai 1998). Coordonatorul Enciclopediei iudaice, profesorul Leibowitz, în cartea sa Israel şi iudaism, anticipa: „Americanii nu sunt interesaţi decît de ideea de a menţine aici o armată de mercenari sub uniforma Tsahalului, pe care o vor folosi cum şi cînd vor voi“. Şi conchidea: „Forţa pumnului evreu vine de la mănuşa de oţel americană şi de la dolarii cu care este căptuşită“ (apud Roger Garaudy, Procesul sionismului israelian, Ed. Samizdat, 1999, pag. 113). Reamintim, toţi aceştia sunt evrei de mare ţinută intelectuală şi de mare probitate morală. Şi mulţi dintre ei trăiesc chiar în Israel. Dar nu ei sunt extremiştii, teroriştii. Ei sunt oamenii normali, umani, animaţi de iubirea aproapelui şi încrezători în revenirea la coexistenţa paşnică dintre evrei şi arabi, precum şi dintre evreii şi popoarele în cadrul cărora trăiesc ei, ca minoritari. Fundamentaliştii, extremiştii, teroriştii sunt – după opinia celor invocaţi de R. Garaudy în cărţile sale – tocmai cei aflaţi la conducerea Israelului sau a organizaţiilor sioniste internaţionale.

Asemenea titluri şi citate se regăsesc frecvent în literatura iudaică, iar ele sunt de o duritate politică extremă, fiindcă se referă nu la nişte escroci – fie ei găinari, fie „tunari“ –, ci la guvernanţi – care, aţi văzut, sunt caracterizaţi ca fiind criminali sub specie politică. În comparaţie cu ele, alegaţiile preşedintelui P.R.M. la adresa escrocilor evrei sau americani sunt simple ironii literare, mai mult sau mai puţin caustice, fără efect politic, deoarece, după cum s-a constatat, dezvăluirile sale au fost ignorate de Poliţie şi de Parchet. Ele au constituit doar muniţie pentru propaganda antiromânească autohtonă sau externă. Dar ele sunt făcute „din ţînţar armăsar“ – vezi cazul cu mitraliera, intens mediatizat în Occident – tocmai cu scopul de a fi pus la index ca „extremist, antisemit, antiamerican, antimaghiar“ etc., iar, ulterior, după ce i s-au pus în cîrcă aceste calomnii funeste, să fie „izolat“, să fie silit să-şi „modereze discursul“, împreună cu partidul pe care-l conduce; adică, fiind deja moderat, să nu mai spună nimic, să fie obedient, să facă sluj, ca toate lichelele postdecembriste în faţa F.M.I., a Băncii Mondiale, a Congresului Mondial Evreiesc şi a celorlalte organisme internaţionale mondialiste.

Ca dovadă a aplicării politicii dublului standard faţă de România este faptul că, după întîlnirea de la Praga, din 21 noiembrie 2002, presiunea ocultă şi/sau explicită asupra P.R.M. va deveni extrem de mare, deşi, actualmente, el reprezintă aproape jumătate din electorat şi, deci, este prima forţă politică a Poporului Român. Şi atunci, cum să îţi permiţi, tu, o putere străină, să dispui de voinţa celei mai mari părţi a electoratului unui popor?! Ba, mai mult, cu ajutorul „coloanei a V-a“, se intenţionează scoaterea liderului P.R.M. din viaţa politică.

Argumentul ontologic “Garaudy-Finkelstein”

Prin noţiunea pe care o introduc acum, aici, de „holocaust-olog“, trebuie să se înţeleagă – conform grafiei şi semnificaţiei acestui cuvînt compus – pseudoteoreticianul holocaustului, care suferă de anumite tare morale: este „olog“ la minte şi la suflet, este impostor, este escrocul intelectual care „exploatează suferinţa evreiască“, confecţionînd – spune Norman Finkelstein – o „victimizare înşelătoare, (din) care se scurg avantaje considerabile – în particular, imunitatea faţă de critici, oricît de justificate ar fi acestea. Cei care se bucură de această imunitate, aş putea adăuga, nu sunt imuni la corupţia morală tipică ce decurge de aici. Din această perspectivă, performanţa lui Elie Wiesel ca interpret oficial al Holocaustului nu este o întîmplare. Este clar că el nu a ajuns în această poziţie datorită atitudinii sale umaniste sau talentului literar (pentru că nu-i e proprie nici una dintre aceste calităţi pozitive, precizează, caustic, Finkelstein în notele de la subsol – n.n., V.I.Z.). Mai plauzibil este că Wiesel are acest rol conducător pentru că el articulează dogmele fără greşeală, susţinînd, astfel, interese legate de Holocaust“ (cf. INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI, Ed. Antet, 2001, pag. 5-6). Propoziţia „el articulează dogmele fără greşeală“ înseamnă, mai direct spus, că este un mare farsor, dar un meschin demagog.

Fireşte, nu este vorba de dogme teologice, cum s-ar putea crede la prima vedere, ci de dogmele sionismului, pe care le relevă, mai explicit, Roger Garaudy în cărţile sale, care i-au adus condamnarea în baza legii Gayssot, după care a fost copiată O.U.G. nr. 31/2002.

Prima dogmă este că evreii reprezintă „poporul ales“ de Dumnezeu. După opinia mea, propoziţia «evreii reprezintă „poporul ales“ de Dumnezeu» înseamnă că evreii au fost aleşi de către Dumnezeu pentru ca să facă experienţe istorice pe ei, spre a arăta altor popoare că nu trebuie să procedeze că evreii. În interpretarea rabinilor sionişti, propoziţia înseamnă, invers, că „evreii sunt singurul popor superior, cărora trebuie să li se supună toate celelalte popoare“. Aceasta este, de altfel, semnificaţia integrală a primei dogme, în esenţă rasistă şi extremistă.

A doua dogmă, elaborată de rabinii sionişti, prin care se „justifică“ înfiinţarea statului israelian, a fost sintetizată în enunţul „Un pămînt fără popor pentru un popor fără pămînt“, în care este vorba de teritoriul Palestinei. Palestinienii care trăiau acolo din vechime, evident, nu existau de vreme ce s-a decretat că Palestina este „un pămînt fără popor“; iar dacă existau, cumva, ei trebuiau expulzaţi.

A treia dogmă, derivată din cea anterioară, pe care unul dintre primii şefi ai Israelului, David Ben Gurion, a considerat-o ca fiind „soluţia finală“, este epurarea etnică, adică una din formele de manifestare a extremismului. De aceea, a şi fost supranumit „marele expulzator“. Pentru a-i finaliza soluţia, Golda Meir a declarat că „palestinienii, pur şi simplu, nu există“ (sic), deşi existenţa lor era foarte concretă, căci se ducea – şi se duce şi acum – un război necruţător contra lor.

A patra dogmă, decurgînd, la fel, din cea anterioară, este tot o denaturare a ideilor din Vechiul Testament – „o lectură integristă a Bibliei“, cum o califică Roger Garaudy –, anume că „terenurile de care vorbeşte Biblia, de la Nil pînă la Eufrat, aparţin evreilor“. Prin ea se „justifică“ acţiunile de cucerire a teritoriilor şi de destabilizare a statelor arabe limitrofe graniţei iniţiale a Israelului, stabilită, în 1947, de O.N.U. De fapt, de regulă, Israelul nu respectă hotărîrile O.N.U.

A cincea dogmă este cea mai edificatoare privind natura sionismului, văzut ca afacere – după cum îl definise însuşi Herzl – dar şi ca politică teroristă: „Înfiinţarea statului Israel reprezintă răzbunarea Holocaustului“.

În sfîrşit, a şasea este dogma „celor şase milioane“ de evrei omorîţi în al Doilea Război Mondial, adică aşa-zisul „Holocaust“, cu H mare, în sensul că ar fi vorba de unicitatea acestuia, adică numai evreii ar fi avut de suferit. Ceea ce este absolut fals. Fals este că nu au murit „şase milioane“ de evrei, ci mai puţin – vreo 4,5 milioane [după unii, iar după alţii chiar mai puţin, ajungîndu-se la cifra de doar cîteva sute de mii!] –, iar, apoi, chiar dacă ar fi murit atîţia, nu este o cifră prea mare în comparaţie cu pierderile altor popoare, care se ridică la 50-60 sau chiar 100 de milioane de oameni. Dar, dincolo de dimensiunea cantitativă, esenţială este aceea calitativă: într-adevăr, între asasinarea unui singur om sau a locuitorilor poloni din Lidice, francezi din Oradour sau români din Moisei, a celor 4,5 milioane de evrei, 60 de milioane de slavi, nu este nici o diferenţă. Dar a-i da, într-una, cu cele „şase milioane“ de evrei care n-au fost şase şi, totodată, a ignora – ba, mai mult, a refuza recunoaşterea – celorlalte zeci de milioane de victime ale altor popoare, a refuza holocaustul armenilor făcut de turci, holocaustul amerindienilor comis de yankei, înseamnă că, vorba lui Eichmann, cele şase milioane reprezintă doar de o „statistică“, manipulată pentru a face un mare gheşeft.

De fapt, toate dogmele enumerate, pe care Garaudy le intitulează „Miturile fondatoare ale politicii israeliene“, sunt absolut false, bazate pe falsificarea textelor biblice de către nişte atei – cum au fost şi sunt toţi conducătorii Israelului. Dar respectivele falsuri dobîndesc – printr-o agresiune informaţională bine concertată şi cu sprijinul S.U.A. – o valoare de întrebuinţare specială: fac bani. De aceea, ele reprezintă „interesele“ despre care releva Finkelstein că le apără Wiesel, aflat în fruntea „holocaust-ologilor“. Referitor la miturile – sau la dogmele – enumerate, Garaudy conchidea: „Această folosire a textelor biblice pentru a justifica o politică a crimei nu are nici o bază religioasă, ci numai o lectură integristă a textelor sacre, lectură care devine o sîngeroasă escrocherie rasistă“ (s.n. – V.I.Z.).

Consecinţa pernicioasă a practicii acestor „holocaust-ologi“ a fost prezumată de rabbi Arnold Jacob Wolf, director la Yale University: „Se pare că, în universităţile noastre, Holocaustul este vîndut, nu predat“ (sic). Între timp, această prezumţie a devenit realitate. Pentru că, nu numai în S.U.A şi în statele satelite acestora, dar şi în România, ca urmare a insistenţei premierului Adrian Năstase, a fost impusă, prin O.U.G. nr. 31/2002, introducerea studierii holocaustului (adică a sionismului) în manualele şcolare, tot la fel cum Ministerul Educaţiei din Israel a introdus învăţarea sionismului şi, implicit, a holocaustului. Or, întrucît suntem în epoca apologiei deşănţate a economiei de piaţă „monoteiste“, adică supuse dominaţiei dolarului, această impunere – făcută hodoronc-tronc, după o vizită în S.U.A., atent regizată, dar rămasă tot insipidă –, nu putea fi exhibată fără o motivaţie foarte puternică, adică fără să fi fost un joc consistent de interese şi nu doar unul superficial, la „o ceaşcă de cafea în bucătărie“, fie ea şi bucătăria lui George W. Bush.

Încă din vremea lui Balzac, un erou de-al său se lamenta: „În loc de morală, avem interese“. Acum, situaţia este mult mai gravă, căci trăim într-o epocă a inversării valorilor, o epocă în care războiul axiologic a devenit preponderent faţă de războiul convenţional. În acest sens, simptomatică este supragonflarea rolului care li se atribuie „holocaust-ologilor“ de către anumite centre oculte de putere, în speranţa că, pînă la urmă, îi va face valizi, din „ologi“ cum sunt. Trebuie să mărturisesc, totuşi, că, deşi cumpărasem cartea INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI pe la începutul anului, cînd apăruse pe tarabe, am citit-o abia după producerea scandalului mediatic declanşat de declaraţiile neruşinate ale proaspătului decorat de d-l Ion Iliescu, Eliezer Wiesel, un mare nobel-ist pentru pace. După ce am citit acest op, foarte dens, mi-am dat seama că s-a adeverit, încă o dată, ceea ce afirmase Finkelstein: că, prin postura de victimă în care pozau, interesat, toţi farsorii de teapa lui Wiesel îşi apropriau un statut extrem de important: „imunitatea faţă de critici, oricît de justificate ar fi acestea“. După care, evident, îşi apropriau şi mangoţii verzi, cu portretele preşedinţilor americani pe ei. Căci ăsta era scopul lor: să facă bani din afacerea holocaustului. De aici şi sugestia unui ziar britanic, de a propune ca, în loc de holocaust, să îl numim „holocash“. De altfel, după cum recunoscuse Th. Herzl în scrisoarea către Cecil Rhodes, pentru Th. Herzl „sionismul era o afacere“.

Acesta este argumentul „Garaudy-Finkelstein“; îi mai spun „ontologic“, fiindcă Roger Garaudy şi Norman Finkelstein există şi sunt şi evrei. [N.B. Între timp, am fost asigurat anul trecut – 2007 – de un prieten, româno-francezul George Pişcoci-Dănescu, care îl cunoaşte personal, de multă vreme, pe Roger Garaudy că el, Roger Garaudy, nu este evreu. Îi cer iertare nonagenarului filozof dacă l-am jignit făcîndu-l evreu!]. Dacă nu erau evrei, nu aveau atîta credit, îndeosebi în faţa evreilor – mai puţin în faţa sioniştilor, care, fireşte, îi contestă vehement –, iar dacă nu ar fi existat, s-ar fi spus că i-am scornit noi. Adevărul este că am uzat de numele lor deoarece ei sunt la originea provocării, de către alţii, a celor mai mari scandaluri mediatice pe plan internaţional – despre Garaudy s-a vorbit puţin chiar şi în presa noastră. Aceasta s-a întîmplat în ziarul Adevărul, care a dezvăluit că Librăria Antitotalitară din Paris, a românului George-Pişcoci-Dănescu, a fost vandalizată de sionişti, iar patronul ei maltratat (sub privirea poliţiştilor), deoarece difuza cărţile lui Roger Garaudy!

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU