DINCOLO DE COLŢ, CIOCLII!

SAU INSOLENŢA LUI MICHAEL SHAFIR

CUM MICHAEL SHAFIR A AJUNS LA CLUJ-NAPOCA (5)

Constantin Mustata

Episodul 4

„Găselniţa“… Tudor Bugnariu-Dorli Blaga

Şi în acest caz lansaţi ipoteze. Timpul va lămuri situaţia, pe care o aruncaţi în presă, cum că profesorul Raoul Şorban a fost unul dintre prin­cipalii informatori ai Securităţii împotriva lui Lucian Blaga şi Tudor Bugnariu. Cercetătorii adevăraţi nu emit ipoteze. Dau verdicte, pe baza unor studii profunde. Îl acuzaţi pe Raoul Şorban pe baza memoriilor publicate de Dorli Blaga în revista Apostrof, după ce a văzut dosarul părintelui său, Lucian Blaga, la CNSAS. Chiar, domnule Shafir, nu v-aţi pus întrebarea că memo­ria oamenilor ar putea juca feste, sau că anumite documente ar putea fi creaţia imaginaţiei unor securişti? Merita să aveţi ezitări, înainte de a da verdicte. Sunteţi cercetător de elită şi n-aveţi voie să lăsaţi loc îndoielilor. Nici unui jurnalist, în căutare de senzaţional, nu-i este admis aşa-ceva. Îl obligă regula celor trei surse. La gafele lui, mai poţi închide ochii, la ale unui mare cercetător, nu. În plus, el, jurnalistul, câştigă de vreo zece ori mai puţin decât dumneavoastră.

Chestiunea Bugnariu-Şorban e complexă, după cum şi relaţia Bugnariu-Blaga îşi are conotaţiile ei greu de descifrat. Cum le ştiţi pe toate, aţi găsit repede vinovatul: profesorul Raoul Şorban! Pe el l-aţi „descope­rit“ a fi stat în coasta lui Bugnariu, în slujba Securităţii, mai ales în etapa când „naţional-comunismul avea să înlocuiască marxismul vulgar al anilor ’50“.

Cei doi, Bugnariu şi Şorban, s-au cunoscut prin 1935, într-o închisoare din Cluj, unde Tudor Bugnariu era… puşcăriaş, condamnat pentru binecunos­cuta sa activitate comunistă. O mişcare la care a aderat sincer. Una din surorile sale a fost soţia academicianului Constantin Daicoviciu, iar alta a academicianului Virgil Vătăşianu. Era un om curajos, implicat în lupta pentru dreptatea socială a celor mulţi. Era asistent universitar la catedra de filosofie, dar nu s-a adaptat convenţiilor vieţii universitare. A fost căsătorit cu Kató Balázs, evreică, simpatizantă a mişcării comuniste.

Tudor Bugnariu a trăit o viaţă zbuciumată, luptând pentru împlinirea idealurilor. A fost eliminat din corpul profesoral, a fost cercetat, anchetat şi condamnat la închisoare în mai multe rânduri, fiind internat chiar şi în lagărul de la Caracal. Prin anii ’39-40, pen­tru a-l salva, soţia sa, Kató Balázs, s-a adresat Rezidentului Regal din Ţinutul Someş, cu sediul la Cluj, profesorul univ. dr. Coriolan Tătaru. Atunci, pentru eliberarea lui Tudor Bugnariu, a intervenit şi directorul de cabinet al Rezi­denţei, Raoul Şorban, asigurând-o pe Kató Balázs că va face toate demer­surile necesare.

Drama românească adusă de Dictatul de la Viena i-a unit şi mai mult. Bugnariu a fost trimis pe front, ca soldat al armatei ungare, acolo unde ar fi trebuit să fie lichidat împreună cu cei peste 100.000 de români, mai ales că era membru marcant al Partidului Comunist. Când s-a întors de pe front, în anul 1943, era muritor de foame. Fără ezitare, Raoul Şorban, care era secretar de redacţie, a intervenit pe lângă directorul ziarului Tri­buna Ardealului, Emil Haţieganu, asumându-şi întreaga răspundere, să fie angajat cu un salariu corespunzător, trecând peste faptul că Tudor Bugnariu nu era membru al Colegiului Ziariştilor. Despre acele împrejurări, Raoul Şorban avea să scrie peste ani: „Sarcina de a organiza şi conduce un ziar de importanţă Tribuna Ardealului era prea mare pentru mine. Tudor Bugnariu a devenit sfetnicul meu. Domol şi delicat, el m-a atras în tărâmul său propriu de gândire. Ar fi fost mulţumit dacă aş fi înţeles marxismul în profunzime, lucru repetat de-a lungul mai multor decenii, deşi am apelat mereu la sfaturile sale, respectându-le, în general, mai ales în probleme de politică. După 19 martie 1944, când Armata Germană s-a instalat în Ungaria, o dată cu mine şi Tudor Bugnariu s-a văzut obligat să părăsească ziarul, nevoind să lucreze sub îndrumarea şi controlul Consulatului general al Germaniei“.

Ştiţi, desigur – sau ar fi trebuit să ştiţi! – că, după ce nepoţii doam­nei Kató Balázs au fost exterminaţi în lagărul de la Auschwitz, unde nu Antonescu i-a trimis, ci Horthy, ea s-a sinucis! Dramă care l-a marcat pen­tru tot restul vieţii pe Tudor Bugnariu. Între cei care i-au rămas credincioşi, s-a numărat, în toate etapele, şi Raoul Şorban. Şi atunci când Tudor Bugnariu era primar, şi când era la Ambasada României de la Belgrad, şi când era prorector al Universităţii din Cluj sau, mai apoi, ministru adjunct al învăţământului. Fără a deveni susţinătorul lui Raoul Şorban, fiecare urmându-şi dru­mul. Nu vă sunt, în mod sigur, necunoscute desele şi nedreptele suferinţe pe care i le-au adus închisorile prin care a trecut. În 20 martie 1945, era din nou în închisoare, în timp ce primar al Clujului era Tudor Bugnariu. Se punea atunci la cale chiar lichidarea fizică a lui Raoul Şorban. Trecuse doar o săptămână de la festivităţile de reinstalare a administraţiei româneşti în Transilvania de Nord, iar dumneavoastră, ca autentic cercetător, ştiţi ce rosturi a avut Şorban: a fost comisar al Guvernului României, pentru orga­nizarea festivităţilor! Momentul acela, ştiţi tot atât de bine, n-a convenit unora, adică foştilor ocupanţi, care tot mai sperau că la Paris se va hotărî altfel, o absurditate de care epigonii nu s-au despărţit nici până azi… Ar fi trebuit să se-ntoarcă la Bucureşti cu trenul guvernamental, dar a preferat să rămână în Ardeal, pentru a-şi vizita mama, la Stoiana, lângă Cluj. Atunci l-a arestat chiar şeful poliţiei, care se chema… Cioclu. Nume predestinat! S-ar putea să nu ştiţi că la grefă a fost înregistrat cu alt nume: Farkas László. Era numele unui activist, considerat trădător al mişcării comuniste din Transilvania, a cărui moarte n-ar fi regretat-o nimeni. Cum şi-a recăpătat identi­tatea? Graţie unui poliţist, care, în anul 2002, mai trăia. El i-a destăinuit şi faptul că în pivniţa închisorii îi era pregătit şi coşciugul. Spre cinstea lui, n-a vrut să fie părtaş la o astfel de crimă şi, cu orice risc, i-a pus la dis­poziţie o bucată de hârtie şi un creion, spre a se adresa unui prieten, care să intervină. Biletul, dus de poliţist, a ajuns la Tudor Bugna­riu. La intervenţia lui, şi-a recăpătat imediat identitatea. Peste câteva luni, când s-a eliberat, a intentat şi un proces împotriva lui Lajos Jordáki şi Teofil Vescan, pen­tru abuz de putere. Din ordinul lor a fost arestat Raoul Şorban…

Cât de elegant aţi fi fost, domnule Shafir, dacă aţi fi descifrat astfel de enigme, în loc să mânjiţi cu noroi memoria unui om, cu o obrăznicie fără egal. Oamenii aceştia, profesorii Bugnariu şi Raoul Şorban, s-au cunos­ cutbine. Au colaborat. Merită să studiaţi atent referinţa pe care a dat-o, în decembrie 1955, profesorul dr. Tudor Bugnariu, membru corespondent al Aca­demiei R.P.R. şi prorector al Universităţii „Victor Babeş“:

„Subsemnatul Tudor Bugnariu (…) domiciliat în Cluj, str. Türr István, nr. 22, cu privire la activitatea politică din trecut, precum şi la orientarea ideologică a tovarăşului Raoul Şorban, ştiu următoarele:

Pe tovarăşul Raoul Şorban îl cunosc de multă vreme, dar până în anul 1941 ştiu puţine despre el; îl consideram un tânăr animat de senti­mente democratice, fără a fi însă hotărât să tragă concluziile practice ale atitudinii sale. Am dobândit convingerea că e un democrat, cu prilejul deţine­rii mele în închisoarea militară a Corpului VI Armată, în 1935 sau 1936, când Raoul Şorban a fost din puţinii care m-au cercetat în închisoare, ma­nifestându-şi astfel simpatia pentru cauza care a determinat arestarea mea.

Mai târziu, în calitate de secretar al profesorul Coriolan Tătaru, reziden­tul regal al Ţinutului Someş, Raoul Şorban a dat sprijinul de care era capa­bil, datorită funcţiunii pe care o avea, diferitelor manifestări progresiste din acel timp. Ştiu că era în raporturi destul de bune cu unii tovarăşi, pe care îi cunoşteam ca membri de partid şi că a ajutat organizaţia MADOSZ. De asemenea, ştiu că s-a interesat de soarta mea, în aceeaşi calitate de se­c­retar al profesorul Tătaru, când, împreună cu alţi tovarăşi, am fost arestat şi închis în lagărul de la Caracal. (…) În aceşti ani de opresiune fascistă, Raoul Şorban s-a comportat ca un bun compatriot, în înţelesul adevărat al cuvân­tului şi un sincer democrat. (…) Am ajuns la convingerea că e un adver­sar convins al hitlerismului de orice formă, deşi firea sa de boem şi lipsa unei orientări ideologice marxist-leniniste l-au împiedicat să aibă o atitudine şi mai consecventă.

Raoul Şorban a fost întotdeauna alături de intelectualii antifascişti rămaşi în nordul Transilvaniei. În mai multe rânduri am ţinut consfătuiri în atelierul său, elaborând planuri pentru editarea de cărţi progresiste în limba română, pentru scoaterea unei reviste, pentru înfiinţarea unui teatru româ­nesc de amatori şi pentru organizarea unor expoziţii (…)

Planurile intelectualilor antifascişti n-au putut fi duse, însă, la îndeplinire, deoarece, fiind denunţaţi, autorităţile horthyste au împrăştiat gruparea antifas­cistă ce se înfiripase, trimiţând pe front pe Teo Bindea şi subsemnatul, întem­niţând la Miskolc pe alţii, între care şi Raoul Şorban. (…) Întorcându-mă de pe front în august 1943, am fost chemat să colaborez la Tribuna Ardealului. Raoul Şorban mi-a dat posibilitatea de a propaga prin scris ideile democraţiei şi ale păcii, în limitele în care puteam dejuca cenzura – prin aceea că legea (ungurească – n.n.) nepermiţând participarea în redacţie decât a membrilor Colegiului Ziariştilor, Raoul Şorban şi-a asumat răspunderea în faţa autorităţilor pentru scrisul meu. Într-adevăr, Raoul Şorban a acceptat să răspundă pentru articolele şi cronicile mele, care interpretau evenimentele dintr-un punct de vedere antihitlerist, care dezbăteau problemele viitoarei păci şi care cău­tau să trezească simpatia cititorilor pentru Uniunea Sovietică, sau în care se vorbea despre «falimentul mareşalilor».

După intrarea trupelor germane în Ungaria (19 martie 1944), linia Tribunei Ardealului se schimbă din nou şi Raoul Şorban fu nevoit să plece de la ziar. Peste câtva timp, când autorităţile horthyste au luat măsuri pentru deportarea evreilor, Raoul Şorban, fiind implicat într-o acţiu­ne de trecere clandestină peste graniţă a unor cunoscuţi de-ai săi evrei, a trebuit să fugă în România (s.n. – C. M.) În legătură cu aceasta, persoane rău intenţionate au vânturat o serie de bârfeli şi calomnii la adresa lui Raoul Şorban. Acţiunea lui Raoul Şorban făcea parte dintr-o acţiune mai largă a grupării antifasciste din Cluj, având ca scop salvarea evreilor şi despre această acţiune a lui am fost informat în amănunt în cursul desfăşurării ei. (…) De altfel, calomniile au fost spulberate chiar de evreii în cauză şi dintre care mulţi se află în prezent la Cluj (Eva Pamfil de la Institutul de Arte Plastice; dr. Hugo Semlyén, str. Apáczai Cseri 26; Ernest Fischer, str. Berthelot 19 etc.).

(…) După fuga lui în România, câtva timp am ţinut prin scris legătura cu el, în vederea organizării condiţiilor de trecere clandes­tină a altor evrei (s.n. – C. M.), dar, fireşte, o dată cu creşterea încordării politice de pe urma apropierii frontului de România şi Ungaria, orice legătură între noi s-a întrerupt. (…) Raoul Şorban a fost un „tovarăş de drum“, dar un tovarăş de drum care nu ne-a părăsit în vremuri grele şi care s-a străduit să ne însoţească şi să ne ajute.“ (…)

* * *

Sunt referinţe date de Tudor Bugnariu la 5 decembrie 1955. Trei de­cenii mai târziu, avea să se producă o metamorfoză ciudată. Amnezie? Interese şi presiuni comandate din zone gri? Răzbunare? Descoperirea unor fapte „mascate“ mai bine de o jumătate de veac? Rămâne, aşadar, o mare enigmă: când a fost corect academicianul Tudor Bugnariu? În 1955, când afirma că Raoul Şorban „s-a comportat ca un bun patriot, în înţelesul ade­vărat al cuvântului şi un sincer democrat“ sau că a fost „implicat într-o acţiu­ne de trecere clandestină peste graniţă a unor cunoscuţi de-ai săi evrei…“, sau în anul 1986, când insinua cu ironie că „ceea ce Şorban a salvat în mod absolut sigur, prin trecerea la Turda, a fost averea logodnicei sale (respectiv bijuteriile acesteia)…“. După 30 de ani, pentru Tudor Bugnariu, Raoul Şorban devine din „sincer democrat“… naţionalist, iar salvarea evreilor o închipuire inventată spre a manipula opinia publică internaţională.

Când îşi răstălmăcea propriile afirmaţii, Tudor Bugnariu avea 76 de ani, fiind născut la Budapesta, la 30 iulie 1909. Presupun că v-a căzut în mână, pentru documentare, şi cartea Holocaust Romániában („Holocaust în România“), cu subtitlul Exod prin Porţile de Fier, apărută în limba maghiară, la Viena, în Editura „Galeria“, scrisă de un personaj care se ascunde sub semnătura „Maghiar“. Lasă să se înţeleagă că este un intelectual ungur, care, trăind în Ardeal, are obligaţia morală, în faţa morţii, pe care o simte foarte aproape, să spună tot adevărul. O carte construită pe argumente oferite de Tudor Bugnariu, într-o scrisoare pe care i-a trimis-o scriitorului Mihai Ungheanu (în prezent senator în Parlamentul României), scrisoare care, se zice că ar fi circulat peste tot, fără să ajungă însă la… destinatar. Hrană bună pentru revizioniştii de la Budapesta şi pentru anonimul „Maghiar“.

Scrisoarea lui Tudor Bugnariu are conţinutul sintetizat şi în titlu: „Pe marginea problemei deportării evreilor din Transilvania de Nord“. În calitatea dumneavoastră de „holocaustolog“ de înaltă clasă, cititorii celebru­lui dumneavoastră articol „În loc de necrolog“, publicat în generoasa revistă 22 (on line) nr. 856, apărută în 4 august 2006, ar fi avut de câştigat dacă aţi fi recurs la o analiză profundă a fenomenelor pe care le persiflaţi, folosind metoda… vulgului. Altfel, ce-aţi însăilat seamănă a plată de poliţe, sau „ser­vicii“ slujite fără demnitate profesională. Chestiune etică, pe care o ştiu şi studenţii dumneavoastră, de la Facultatea de Studii Europene din Cluj-Napoca, încă din primele zile de şcoală.

Direct sau indirect, vă războiţi nu doar cu Raoul Şorban, ci şi cu respec­taţii istoriei Gheorghe I. Bodea – care v-ar putea consilia în problemele „holocaustului“, pentru a evita gafele monumentale pornite din entuziasmul primar care vă domină, dr. Vasile T. Ciubăncan, autor al unor cărţi scrise cu respectul adevărului (vă recomand pentru bibliografia obligatorie a oricărui „holocaustolog“, lucrarea Drumul Holocaustului, realizată împreună cu Maria I. Ganea şi Ion V. Rancea) sau Moshe Carmilly-Weinberger („Istoria Evreilor din Transilvania“), chiar dacă v-aţi declarat detaşarea de acest fost şef-rabin al Clujului, ca şi despre Alexandru Şafran, rabinul-şef Comunităţii evreilor din România. Cât îl priveşte pe Aurel Socol, citându-l, se pare că aţi reuşit să frunzăriţi cartea sa Furtună deasupra Ardealului… Are mai puţine pagini şi litere ceva mai mari.

Nici în publicistul Adrian Riza nu credeţi. E ardelean get-beget, din Nojorid, o comună apropiată de Oradea. Vă postaţi sută la sută de partea lui Tudor Bugnariu, care, din „ilegalitate“, a pus serios umărul la instalarea regimului comunist, făcând corp comun cu grupul consângenilor dumnea­voastră. A fost şi rămâne o importantă personalitate a culturii şi vieţii arde­lene în general. Nimeni nu-i neagă rolul jucat, chiar dacă n-a fost întotdeauna pozitiv. Ce i se reproşează? Şi Raoul Şorban şi Gh. I. Bodea, şi V. T. Ciubăncan, dar şi alţii, nu i-au înţeles resorturile şi rosturile acelei scrisori stranii, adresate, chipurile, lui Mihai Ungheanu, drept la replică la opiniile sale şi ale altor participanţi la dezbaterea despre Holocaustul ardelean, publicată în anul 1986, în Almanahul Luceafărul. Ţinta era una precisă: Tudor Bugnariu a bătut şaua să priceapă iapa. Şi „iapa“ era la Budapesta, acolo unde sunt cele mai înverşunate „laboratoare antiromâneşti“, cum subliniază adesea patrioţii ardeleni.

Cartea „anonimului“, care semnează… „Maghiar“, a fost disecată, cum e şi normal, de unul dintre cei care au pătimit grav datorită planurilor hungariste, Raoul Şorban. Mesajul ei este „de a demonstra că românii i-au nimi­cit fără milă pe evreii lor naţionali; că românii sunt «extirpatori» de evrei («zsidóirtók») şi că, în acest scop, s-au folosit până şi de unităţi ale Armatei Române; că românii continuă să fie antisemiţi şi în prezent, dar propagan­da oficială a României caută să demonstreze că numai ungurii i-au prigo­nit pe evrei“ (Raoul Şorban, Invazie de stafii, p. 397). Cine poate sta cu mâinile în sân la astfel de acuze gratuite? Cu atât mai puţin Raoul Şorban, bărbatul cu sufletul vibrând pentru adevăr! Şi totul pornit de la sursa „Bugnariu“, aflat cu arme cu tot în solda Budapestei… Este imaginea lăsată de trecerea sa prin viaţa publică şi frământările din Ardeal.

Legături ciudate

„Dragostea“ e oarbă. Ana Blaga (Dorli), născută la 2 mai 1930, se căsătoreşte cu Tudor Bugnariu (n. 30 iunie 1909), la un an de la trecerea licenţei în fizică, la Universitatea din Cluj (22 mai 1956), cu teza „Descăr­cări în gaze“. Era 17 mai 1957… În anul următor, vine pe lume şi copilul lor, Tudor. Tudor Bugnariu. Primul nepot al lui Lucian Blaga. O căsnicie pri­vită cu multe semne de întrebare. Un ultracomunist se căsătorea cu fata unuia dintre cei mai mari poeţi români, ostracizat de regimul comunist. Apoi, diferenţa de vârstă, 21 de ani! Mulţi căutau explicaţia şi în prima căsnicie, eşuată, a Anei (Dorli) Blaga, dar şi în speranţa că acest mariaj îl va ocroti pe Lucian Blaga. Memorii scurte, chinuite… S-a trecut până şi peste peni­bilul moment de la Academia Română faţă de violenţa comunistă. În vreme ce ginerele, Tudor Bugnariu, intra în triumf, pe criterii politice, în Academia Română, Poetul era eliminat. Acolo îşi găseau locul, atunci, propagandiştii comunismului şi apologeţii lui Marx, Engels, Lenin, Stalin şi Dej. Ceilalţi, între care şi Lucian Blaga, au devenit impostori.

Raoul Şorban n-a tăcut. Mai ales că a ştiut pe pielea lui ce-nseamnă nedreptatea, cu toate că ar fi avut motive să stea deoparte şi să privească în linişte „spectacolul“ penibil care se derula şi în România lui. Originea lui socială era „nesănătoasă“. Provenea dintr-o familie de nobili ardeleni, care au avut o moşie frumoasă, chiar şi o moară. Chiaburi! Ba, mai mult: şi-a întărit convingerile de om de stânga… Azi, Dorli Blaga, la 76 de ani, îşi varsă amarurile vieţii pe Raoul Şorban, considerându-l neprietenul soţului său. Sigur, scrisoarea pe care a ticluit-o primul primar comunist al Clujului, Tudor Bugnariu, spre a sluji „industria antiromânismului ungar, ca armă împotriva românilor şi a României“ l-a obligat la prudenţă în relaţii, găsindu-i chiar şi o scuză: poate n-a cunoscut suficient de bine realitatea! E drept, scrisoarea i-a asigurat lui Tudor Bugnariu şi ceva notorietate, mai ales că au apărut şi contestatorii titlurilor ştiinţifice aduse de meritele sale de comunist din ilegalitate, o notă bună dându-i-o şi căsătoria cu evreica Kató Balázs, la modă pentru urcuşurile ştiinţifice şi politice din anii de după al Doilea Război Mondial. În cartea Holocaust Romániában, anonimul autor „Maghiar“ (mulţi analişti se întreabă: n-o fi chiar el, T.B.?) îi aduce elogii lui Tudor Bugnariu (drept „tain“?): „Român curat, de altfel căsătorit cu fata lui Lucian Blaga, una dintre figurile cele mai mari ale poeziei româneşti din acest secol – legat profund, prin numeroase fire, de vechea intelectualitate română – care odi­nioară, ca tânăr intelectual, s-a orientat spre stânga şi a participat la mişcarea de rezistenţă antifascistă, desfăşurându-şi cariera universitară ca marxist, după război, la Cluj, şi, apoi, la Bucureşti. (…) În acelaşi timp, printre românii din categoria sa, cu aceleaşi concepţii politice, foarte puţini au luat poziţie faţă de naţionalism. Mai mulţi dintre românii clujeni, numeroşi oameni de stânga pe vremuri – între ei Raoul Şorban, ca şi Francisc Păcurariu, autorul cărţilor Labirintul şi Geneza, astăzi urlă împreu­nă cu lupii naţionalismului-extremist“ (pag. 194).

După ce Tudor Bugnariu a studiat atent Almanahul Luceafărul din anul 1986, realizat de scriitorul Mihai Ungheanu, a „descurcat“ iţele şi a descoperit scopul în care a fost scris reportajul „România – pământ al speranţei; Fascism şi antifascism pe meleagurile Transilvaniei; Re­ţeaua omeniei“: „A devenit limpede pentru mine că atât prezentarea Holocaustu­lui din Nordul Transilvaniei, cât şi condamnarea horthysmului sunt doar pre­ texte pentru a participa la campania, declanşată în ultimele luni, împotriva ungurilor şi, în general, împotriva Ungariei“.

Chestiune delicată. Ei, Mihai Ungheanu, Adrian Riza şi Raoul Şorban, n-au ţinut cont de sensibilitatea şi legătura sufletească sădite în sufletul său de anii trăiţi la Budapesta, la începutul veacului trecut. Atunci când se plămădeau sentimente de acest fel şi-n inima bunicii dumneavoastră, acolo, în capitala Ungariei, Budapesta, de unde continuaţi să primiţi semnalele intime de ajutor, în apărarea amintirilor de familie. Ecourile nu se pot stinge niciodată!

„Bomba“ din noiembrie 2003, a făcut „fâs“!…

Atunci, în noiembrie 2003, ca din senin, s-a iscat zarvă mare. Cu un triumf necontrolat, Evenimentul zilei titra, în numărul său din 21 noiem­brie că „CNSAS a dezvăluit cine a fost, timp de 20 de ani, informa­ torul Securităţii infiltrat în familia marelui poet şi filosof: Raul (?!) Şorban, turnătorul din casa lui Lucian Blaga“. Jurnalistul Alexandru Dida, cunoscut pentru rigurozitatea documentară, a purtat o amplă discuţie, pe această temă, cu „sursa“, scriind un amplu articol în Flacăra lui Adrian Păunescu din 27 noiembrie 2003, cu titlul „N-am turnat pe nimeni nici o­ dată la Securitate!“. A simţit nevoia unei mărturisiri-prolog: „Pe distinsul profesor Raoul Şorban l-am cunoscut în urmă cu doi ani. Întotdeauna mi-a făcut impresia unui om extrem de echilibrat, foarte tolerant cu semenii săi, un excepţional istoric ce şi-a dăruit întreaga viaţă adevărului. De aceea, la vederea articolului „Raul Şorban, turnătorul din casa lui Lucian Blaga“, am rămas complet înmărmurit. Chiar dacă documentele incriminate în respec­tivul articol apărut în Evenimentul Zilei de vineri, 21 noiembrie 2003, proveneau de la CNSAS, nu mi-am putut imagina că, timp de 20 de ani, profesorul Raoul Şorban ar fi putut fi informatorul Securităţii, infiltrat în familia marelui poet şi filosof. Că pictorul Raoul Şorban şi-ar fi turnat, ca agent, pe bunul prieten, Tudor Bugnariu, ginerele lui Lucian Blaga. Cu inima strânsă, dar dornic de aflarea adevărului, l-am contactat la Cluj-Napoca, pe profe­sorul Raoul Şorban, care, cu detaşarea-i şi seninătatea-i recunoscute, ne-a oferit amănuntele pe care vi le dezvăluim în continuare“.

Aţi avea de câştigat, domnule Michael Shafir, să zăboviţi prin biblio­teci şi să căutaţi şi acest material. Până atunci, încerc să sintetizez câte­ va din opiniile consemnate în mass media ale profesorului Şorban, nu atât pentru informarea dumneavoastră, cât pentru marele public, pe care, prin articolul-injurie „În loc de necrolog“, l-aţi supus, cu insolenţă, unui adevărat bombardament cu neadevăruri:

1. Între anii 1948-1988, m-am aflat (Raoul Şorban – n.n.) permanent sub ancheta Securităţii, iar între anii 1952-1954, m-am aflat chiar în stare de arest, unde mi se cereau numeroase explicaţii suplimentare. Lucrurile grave s-au limpezit în perioada arestării mele. Ele ţineau de perioada în care am fost director de Cabinet la Rezidenţa Regală din Cluj.

2. Pe Bugnariu l-am cunoscut în 1935, când se afla arestat la Închisoarea Militară din Cluj, fiind condamnat pentru activităţi comuniste. După cum a recunoscut ulterior, eu am fost printre puţinii care l-au vizitat la închisoare. Eu am fost în relaţii destul de bune şi cu prima lui soţie, Kató Balázs, care era evreică-maghiară. În 1942, atât eu, cât şi Tudor Bugna riu, am fost trimişi pe frontul ucrainean, eu pentru a culege mine, iar el, pen­tru a lupta în armata maghiară, la Cotul Donului. La revenirea acasă, eu am fost numit secretar de redacţie la Tribuna Ardealului, unicul ziar de limbă română din Ungaria, unde am avut posibilitatea să-l angajez în redacţie pe Tudor Bugnariu, el devenind sfetnicul meu, pe probleme de politică.

3. Amândoi am fost nevoiţi să părăsim redacţia ziarului, atunci când acesta a fost pus sub cenzura Consulatului general al Germaniei. Tot în acea perioadă a început şi prigoana împotriva evreilor. Începând cu sfârşitul lunii aprilie 1944, la chemarea Mişcării Sioniste, eu am început să particip la acţiunea de salvare a evreilor, operaţiune la care şi-au adus contribuţia Bugnariu şi soţia sa, Kató Balázs. La 1 Mai 1944, de teama arestării, am părăsit Clujul, aflat atunci în Ungaria şi am venit la Turda, unde am păstrat, în permanenţă, legătura cu Bugnariu, care, astfel, ştia exact ce se petrece cu mine. Bugnariu era un adept înfocat al lui Marx, era înscris în P.C.R., motiv pentru care, după eliberarea ţării, el a beneficiat de o serie de funcţii impor tante: primar al Clujului şi, apoi, delegat al P.C.R. în conducerea „Statului Independent Transilvania“ – moment despre care istoria de astăzi nu pomeneşte absolut nimic –, în vreme ce eu mă aflam în arest, învinuit de unii evrei că aş fi organizat deportarea unora dintre ei, din nordul Transilvaniei, la Auschwitz.

4. Cine m-a salvat de la închisoare? Tudor Bugnariu! Când m-au arestat, în primăvara anului 1945, la Cluj, la scurt timp după ce am participat la organizarea festivităţilor de reinstalare a administraţiei româneşti în Ardeal, m-au înscris la grefă sub numele de Farkas Lásló. În timp ce eu am urmat destinul familiei, cel al unei clase înstărite, Tudor Bugnariu a urmat o carieră politică: prorector al Universităţii din Cluj, consilier al lui Tudor Vianu la Belgrad, academician, ministru adjunct la Educaţie. Pe Tudor Bugnariu aveam să-l revăd la înmormântarea primei sale soţii, care s-a si­nucis din cauza asasinării nepoţilor ei, la Auschwitz. Acestea au fost relaţiile mele cu Bugnariu, până prin anii ’60. L-am considerat un om foarte onest, care mă judeca pe motiv că nu sunt marxist, dar mă considera un tovarăş de drum foarte util. În perioada 1958-1986, pe Tudor Bugnariu îl vedeam o singură dată pe an.

5. Dacă l-am cunoscut pe Pavel Apostol? Da, în 1948, la Cluj. L-am cunoscut mai bine când eram amândoi la Cluj, în beciurile Securităţii, într-o cameră comună, în care se mai aflau încă 18 deţinuţi. Mai târziu, când mă aflam la Bucureşti, am avut tot timpul impresia că el mă ţinea permanent sub supraveghere. Era un colaborator apropiat al lui Bugnariu, care, după propriile spuse, îi redacta cursurile acestuia.

6. Dacă mi-am văzut „dosarul“? Vreme de zece ani (1991-2000) n-am reuşit, dar l-au văzut Randolph Braham, profesor la New York, specialist în holocaustul din România şi Ungaria, Rabinul Moses Rosen şi cercetătorul clujean dr. Gh. I. Badea, care a şi publicat pasaje din el.

7. Cum privesc articolul din „Evenimentul zilei“? Cu îngăduinţă faţă de cei ce se zbat, din varii interese, să inventeze istorii false. Bugnariu nu făcea parte din anturajul lui Blaga. Era chiar un duşman ireductibil al acestuia, încât, de la începutul anilor ’30, l-a considerat a fi un tip dăunător societăţii, un antimarxist. Dorli, fiica lui Blaga, a avut un comportament extrem de jenant faţă de familia sa, pe care, până la urmă, a părăsit-o.

8. O inepţie: Dorli Blaga m-a acuzat că eu aş fi acel „Şerban“, turnătorul Securităţii! Nu, nicidecum! Multă lume îmi spune Şerban. În urmă cu doi ani, Dorli Blaga a făcut cunoscut unui grup de prieteni că în dosarul tatălui său a dat de un anume Şerban, pe care a crezut că îl poate identifica cu persoana mea. Atunci mi-a spus că e dispusă să ajungem la o înţelegere. Cum nu am reacţionat în nici un fel, se vede treaba că, de aceea, am fost chemat la CNSAS, de către o funcţionară, care mi-a comunicat oficial, că acel Şerban, din dosar, sunt chiar eu. E revoltător! Cu această instituţie, CNSAS, am refuzat orice legătură, pe motiv că un membru din conducerea acesteia a declarat public, la o şedinţă la care am luat parte şi eu, la Centrul Universitar de Partid Bucureşti, că, în calitate de mem­bru al PCR, am fost informatorul Securităţii! (E bine să ştiţi, domnule Michael Shafir, că o galerie importantă de personalităţi ale Ardealului – demnitari, profesori universitari, rectori, iar ultimul, Alexandru Şerban, provin dintr-o ramură a Şorbanilor O străveche familie de patrioţi ardeleni – n.n., C. M.)

9. Olimpiu Andrei, securistul care m-a recrutat? E prima oară când aflu despre aşa ceva. Că mă-ntâlneam cu el, în casa conspirativă „Magheru“? E o nedreaptă dezonoare! Pe bulevardul Magheru am avut o singură cunoştinţă, pe care am frecventat-o: Miron Radu Paraschivescu. Şi, în mod sigur, nu era securist!

10. De unde a apărut campania declanşată împotriva mea? De la teama că apariţia anunţatei cărţi Invazie de stafii, îi va îngenunchea pe mincinoşi. E o ţesătură murdară. Doamna Bugnariu (Blaga) afirmă aceste lucruri de aproape trei-patru ani. Faţă de afirmaţiile pe care mi le-a adresat Braham mie, insinuările doamnei Bugnariu sunt floare la ureche. Atâta doar că, în presa de limba română, ele nu au avut succes, dar au făcut ocolul lumii în publicaţiile de limbă maghiară şi engleză, fără ca autorităţile competente din Israel să le fi acordat vreo importanţă. Împrejurarea de acum, în care e implicată doamna Bugnariu, mă face să cred că ea a fost declanşată de anunţul meu, făcut public în emisiunea „Bătălia pentru România“, a lui Adrian Păunescu, despre iminenţa apariţiei cărţii mele Invazie de stafii, în care un capitol consistent îi este rezervat lui Tudor Bugnariu. (Vai, domnule Shafir, cum a fost posibil să vă aruncaţi într-un bazin fără apă. V-aţi zdrobit corpul şi capul! Invectivele nu ţin loc de argumente!).

(Continuare în episodul următor)

Constantin MUSTAŢĂ

Din volumul omagial „PATRIARHUL ARDELEAN“, documentar iniţiat şi îngrijit de scriitorul Artur Silvestri, în curs de apariţie la Editura Carpathia Press. Pentru postarea aceasta, precum şi a altora care vor urma, există acceptul d-lui Artur Silvestri.

Vasile Zărnescu