DINCOLO DE COLŢ, CIOCLII!

SAU INSOLENŢA LUI MICHAEL SHAFIR

CUM MICHAEL SHAFIR A AJUNS LA CLUJ-NAPOCA (4)

Constantin Mustata

Episodul 3

Beţia cuvintelor nu ţine loc de argumente!

Culeg cuvinte din „dizertaţia“ dumneavoastră: „I-am reproşat cola­borarea cu Ilie Ceauşescu, în a cărui revistă de aşa-zisă istorie tocmai pu­blicase un articol ultraşovinist, cu stridente note antimaghiare“; „Şorban a fost şi a rămas până la ultima suflare un şovin. O dovedesc şi alte publi­caţii – printre ele una pusă în circuit de către nu mai puţin ultranaţionalistul Iosif Constantin Drăgan înainte de căderea comunismului“; „Institutul Yad Vashem are cunoştinţă de această impostură, dar se pare că nu doreşte să se pună în penibila situaţie de a-i retrage titlul“…

Vă preocupă şi punerea la punct a „nealiniatului“ la ideile şi ideolo­gia dumneavoastră, a lui Victor Roncea, care, presupuneţi că ar fi sem­natarul unui necrolog (şi nu al unui „În loc de necrolog“, ca al lui Michael Shafir!), în care „şi-a permis“ să scrie „În ultima perioadă a vieţii sale, tine­rii apropiaţi ideilor naţionale îl numeau un «sfânt între oameni»“. Şi conchideţi, plin de triumf: „…despre ce este sfânt pentru prezumtivul autor voi scrie în altă publicaţie. Şi chiar foarte curând“.

Scrieţi, domnule Shafir. Când terminaţi pixul, cumpăraţi altul nou. Me­rită. Ardelenii v-au oferit vreo 3.000 de dolari. Suficienţi şi pentru pixuri. Scrieţi cât vă ţine pixul. Dar, cât de cât, respectaţi-vă şi statutul de cercetător. Posibilele erori ale unui jurnalist, le mai poţi scuza. Gafele unui mare cercetător, nu. Cum adică? Nu primează ce a scris cineva, fie într-o revistă sau alta (cu sau fără viza ideologică a lui Shafir!), ci asocierea cu nume pe care le decretaţi… „ciumate“? Scrieţi, dar şi gândiţi. Oricum, încercaţi să vă convingeţi că beţia cuvintelor nu ţine loc de argumente. Cu atât mai puţin ficţiunile sau goana după lauri.

Nu fiţi invidios pe Braham. Medalia pe care i-a dăruit-o chiar şeful suprem al Ungariei, Árpád Göncz, i-a cocoşat binişor conştiinţa, aruncându-l spre gunoaiele acestor timpuri, în care, căutând tot ce este mai urât, se uită că sunt şi destule fapte care nu ţin de astfel de graniţe şi viziuni. Iar de la cei, ca dumneavoastră, care aţi făcut parte din celebra „Comisie Wiesel“, oamenii aşteaptă decenţă şi echilibru, nu cali­tăţi specifice agresorilor. Că, altfel, se pot înmulţi afirmaţii gen „Cu aşa oameni, aşa Comisie“! Şi e păcat. Nu, domnule Shafir?

Păcat că n-aţi ajuns să-l cunoaşteţi pe compozitorul Harry Maiorovici, a cărui admiraţie faţă de Raoul Şorban era fără limite. Şi a lui, şi a Evei Katona, soţia sa, amândoi supravieţuitori ai lagărelor de exter­minare: Harry la Meidling, iar Eva, la Auschwitz. Au iubit Israelul, dar au respectat România, căreia acest mare artist, Harry Maiorovici, i-a dăruit muzica pentru peste 110 filme, între care şi pentru filmul de notorietate „Moartea căprioarei“, după poemul lui Nicolae Labiş. Harry Maiorovici este autorul cantatei Kaddish, despre tragedia holocaustului, cu versuri recitate de Eva Katona. O familie care n-a acceptat niciodată holocaustizarea României, vorbind admirativ despre implicarea românilor ardeleni în ocrotirea şi sal­varea evreilor. Chiar dacă nu aţi avut şansa să-l cunoaşteţi, aţi fi avut obli­gaţia morală, înainte de a-l împroşca pe Raoul Şorban cu noroi, să vă docu­mentaţi. Cu o elementară documentare, aţi fi evitat „spectacolul“ penibil în care v-aţi aventurat, pentru motive pe care, probabil, a trebuit să le slujiţi.

Pentru a vă limpezi gândurile şi a vă spăla ruşinosul atac la cadavrul lui Raoul Şorban, încercaţi să-i găsiţi pe cei câţiva colegi de acţiune din vre­murile de atunci. La Cluj-Napoca trăieşte, încă, doctorul Ioan Macovei. Are 95 de ani şi memoria vie. Vă poate spune tot ce vă interesează despre „ţinta“ Raoul Şorban, în care trageţi fără discernământ, din toate poziţiile. Ar merita să mergeţi, cum v-am mai sugerat, şi-n ţara-mamă, unde, abătându-vă pe la Hedera, v-aţi putea întâlni cu Alexandru Anca. Au suferit împreu­nă în vremurile ocupaţiei horthyste, lucrând la unicul cotidian de limba română, Tribuna Ardealului. S-a ataşat trup şi suflet de cauza românilor, realizând rezistenţa prin cultură în faţa tragediei tâlhăreşti, provocată de guvernul de la Budapesta. Cel care a gratulat entuziasmul antiromânesc al colegu­lui dumneavoastră de „Comisie Wiesel“, e Randolph Braham. Poate îl iubiţi şi pe Loránd Daday. Profesorul Şorban l-a dezavuat. El a fost autorul cărţii „Nincs Kegyelem“, pe care a semnat-o cu pseudonimul Dücsö Csaba. Crimi­nal, instigator la crime… Şi el a primit onorurile Budapestei, ale cărei pro­grame le-a slujit exemplar.

Unii încearcă să vă pună în cârcă tot o astfel de slujire, în memoria Budapestei natale a bunicii dumneavoastră şi a bunei colaborări pe care aţi avut-o în timp. Oamenii aceştia, ştiindu-vă preocupat de cercetarea Holo­caustului, cred că aţi dovedi corectitudine dacă aţi cerceta şi holocaustul trăit de românii din Ardeal, dar şi dacă v-aţi arăta, cât de cât, preocupat de vinovaţii de drama evreilor care au trăit pe teritoriul Ungariei în anii 1940-1944. Care, sub nici o formă, nu sunt românii! V-ar fi de folos şi o întâl­nire cu fostul prefect al judeţului Someş, Gheorghe Neamţu. Trăieşte, e lucid, scrie o nouă carte despre vremurile trăite. Vă pot conduce să vă docu­mentaţi pe viu.

Oamenii aceştia, care au făcut istorie, vă pot spune cu precizie cine a fost Raoul Şorban. El s-a opus cu înverşunare „soluţiei finale“ aplicată de aparatul de stat al Regatului Ungar. E de neînţeles cum un cercetător de talia dumneavoastră, domnule Michael Shafir, poate să rămână indiferent în faţa memoriei celor 618.000 de evrei din Ungaria, deportaţi în lagărele morţii, oricât de dragi v-ar fi rămas amintirile budapestane ale bunicii dum­neavoastră, mai ales ştiind că, din acel drum al morţii, au scăpat doar cei 15-16 mii de evrei care au trecut hotarul dintre viaţă şi moarte, ajungând în România. Iată ce scria Alexandru Anca în cartea sa Din Bucureşti în Ţara Făgăduinţei (Ed. Limes, 2004, pag. 224):

«Ca o amară ironie a soartei, oamenii de bine care, urmând apelul episcopului Hossu, „au ajutat evrei nu cu gândul, ci cu jertfa lor“, în loc de laudă şi recunoştinţă, au avut parte după terminarea războiului de crunte şi nedrepte represalii. Profesorul Emil Haţieganu, avocatul Emil Socol, profesorul Raoul Şorban, episcopul Márton Áron, episcopul Iuliu Hossu însuşi, au fost aruncaţi în închisoare, supuşi la incredibile umilinţe».

Niciodată Raoul Şorban n-a pretins şi nu şi-a arogat rolul de „mare dirijor“. Chiar aţi ţinut să-i atrageţi atenţia, făcând aluzie la titlul „Drept între Popoare“, care i-a fost atribuit la 7 aprilie 1987, la Ierusalim, de către Ins­titutul „Yad Vashem“, că omul cu mari merite este Aurel Socol. Dacă i-aţi fi citit, fie şi-n diagonală, cuvântul profesorului Raoul Şorban la festivităţile de la Yad Vashem, aveaţi un răspuns al său:

„Dacă într-una din operaţiile de salvare a celor urgisiţi, participarea mea a devenit astăzi mai vizibilă decât a altora, datorită titlului ce mi-a fost acordat de Yad Vashem, îmi revine obligaţia de a releva pe cei ce au con­tribuit la reuşita acestei acţiuni, datorită căreia s-au salvat de la deportare în lagărele morţii câteva mii de evrei, în primăvara şi vara anului 1944, prin trecerea lor peste graniţă, din Ungaria în România. Aceştia au fost: dr. Aurel Socol, avocat; dr. Emil Haţieganu, conducătorul Comunităţii Române din Ungaria; episcopul greco-catolic dr. Iuliu Hossu şi secretarul său, preotul Vasile Aştilean; studentul Vasile Moldovan; Gh. V. Giurgiu, redactorul şef al ziarului Tribuna Ardealului; profesorul Tudor Bugnariu; preo­tul greco-catolic Titus Moga din Apahida; Ministrul Plenipotenţiar al României la Budapesta, Eugen Filotti; consulul României la Oradea, Mihai Marina; Ion Isaiu, consilier la Consulatul din Oradea; lt. col. Gurgu şi şofe­rul său, Releanu..“. O listă lungă, prezentată cu recunoştinţă şi respectul cuvenit, din care n-au lipsit nici Dumitru Foica, funcţionar la Prefectura din Turda; lt. col. Victor Cupşa, comandantul Cercului de recrutare Turda; dr. Ghiţă Bran, din Turda; avocatul dr. Iuliu Micşa din Dej, ministrul plenipotenţiar Vasile Stoica – din Preşedinţia Consiliului de Miniştri din Bucureşti; profesorul dr. Coriolan Tătaru din Sibiu; scriitoarea Letiţia Papu ş.a.

E strigător la cer să-i negaţi sacrificiul pe care l-a făcut în acele vre­muri atât de tulburi. Fiecare acţiune de salvare însemna condamnare la moarte pentru toţi cei implicaţi. La scurt timp după ce a trecut graniţa în România, în 17 mai 1944, un agent al Siguranţei, Dumbrăviţeanul, alcătuia următoarea notă informativă:

„Un oarecare Raul Şorban a trecut săptămâna trecută din Transilva­nia de Nord în România şi cu această ocazie – prin cine, e o enigmă – a ajutat trecerea clandestină a unei familii de evrei din Cluj, cari evrei sunt din familia logodnicei sale. (…) Rugăm să interveniţi ca să se caute acest domn Şorban Raul, să i se pună mâna în ceafă şi să fie trimis, împreună cu jidoavca lui, acolo unde i-e locul“.

Veţi inventa, poate, şi pentru acest document, aflat în Arhivele Naţionale din Cluj, „argumente“ cum că ar fi minciună, cum mincinoşi au fost, după logica dumneavoastră, şi rabinii Alexandru Şafran, Zwi Kestenbaum sau Moshe Carmilly-Weinberger, şi Alexandru Anca, şi istoricul clujean Gh. I. Badea şi alte sute de oameni pe care i-am contactat, în ca­li­tate de publicist, pentru a-mi elucida semnele de întrebare asupra acestui subiect. Am avut până şi confirmarea celui care a fost Preşedinte al Tribu­nalului Poporului din Cluj, avocatul Nicolae Matei. Evident, n-am nici cea mai mică îndoială privind contribuţia profesorului Raoul Şorban la organizarea acţiu­nilor de salvare a evreilor din Ardealul ocupat de armata ungurească. Ca atare, vă acuz de totală rea-credinţă, de denigrare a profesorului Şorban şi de ostilitate faţă de o acţiune demnă a românilor!

…Şi totuşi, Kazbek!

Pe măsură ce scriu aceste rânduri, revolta mea creşte. Primesc zeci de telefoane de la oameni cunoscuţi şi necunoscuţi, care, ştiind că am scris o carte despre acest bărbat, îmi cer să-mi spun punctul de vedere, care să cuprindă şi strigătul lor ferm. Nimeni n-a înţeles ce v-a determinat să recurgeţi la gestul de incalificabilă insolenţă, fără să vă ceară cineva să nu vă exprimaţi punctul de vedere. Atât vă cer oamenii: decenţă! Decenţă, respect şi, evident, o dezbatere civilizată, nu atacuri la care un cadavru nu mai poate răspunde. Eu cred în buna-credinţă a dumneavoastră, dar, din ce a ieşit, cei care vă condamnă vă cred sadic. Chiar profanator de cadavre zic c-aţi fi. Sau, că aţi dorit să vă faceţi propagandă.

Simt nevoia să nu mai amân povestea „Kazbek“, punându-vă, totuşi, o întrebare simplă: de ce credeţi că Raoul Şorban a fost sfătuit şi implo­rat să plece necondiţionat în Palestina? Excursie? Ar fi o glumă sinistră, domnule Shafir! Să se fi temut de represiunile naziste? Păi, încercaţi să insinuaţi, prin informaţii neconfirmate, că ar fi colaborat cu naziştii. Atunci, logic, survine un paradox: se ştie că tânărul asistent de-atunci, Raoul Şorban, de la Universitatea din Cluj, a procurat de la cei doi protopopi ai Clujului, greco-catolic şi ortodox, Vasile Aştilean şi, respectiv, Florea Mureşan, certificate de botez. Cu ele a „botezat“ zeci de evrei şi neevrei, scăpându-i de la deportarea în lagărele morţii. Cu noile identităţi, oamenii aceştia au ajuns în România, iar de aici, mai departe, spre Palestina sau alte locuri unde viaţa nu le mai era în pericol. Ştiţi când se-ntâmplau aceste acţiuni? Atunci când inventatorii „soluţiei finale“, Hitler şi Horthy, i-au transferat executaraa lui Eichmann! Grea şi riscantă misiune şi-a asumat în acele împrejurări dra­matice Raoul Şorban, ca, alături de rabinul Moshe Carmilly-Weinberger, publicistul dr. Ernö Marton şi alţi evrei din Turda, să organizeze acţiunile de salvare, pe care, dintr-un condei, veniţi dumneavoastră, domule Shafir, să i le anulaţi. Dar cele 1.200 de legitimaţii în alb, de membru al P.N.Ţ. primite de la Maniu, pe care le-a împărţit evreilor?! De ce credeţi atunci că i s-au făcut şi lui acte false pentru a emigra în Palestina, cu vaporul Kazbek?

Chiar ştiindu-vă dispreţul şi faţă de Rabinul-şef al Comunităţii evreilor din România, Alexandru Şafran, mai stărui asupra opiniei sale cu privire la salvarea consângenilor dumneavoastră. Ştiţi, desigur, domnule Shafir, că atunci când presiunea ger­mană asupra guvernului de la Bucureşti, pentru a pregăti urgent vagoanele pentru transportul evreilor din Transilvania de Sud şi din Vechiul Regat, a căpătat forme maximale, Rabinul-şef Alexandru Şafran, după o suită de încercări eşuate, declanşate împreună cu dr. Fildermann, s-a adre­sat mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, rugându-l să vină la Bucureşti. Voia să-l roage să se implice… (cu toate că se… autoimplicase!). Ar fi dorit să meargă el la Sibiu, dar n-avea voie să părăsească Bucureştii. Era, pur şi simplu, ostatic. Mitropolitul n-a stat pe gânduri. S-a deplasat la Bucureşti. Despre acel moment, Rabinul-şef declara solemn în faţa Parla­mentului României: „S-a ridicat, s-a dus şi a intervenit în favoarea celor osândiţi (…) Evreii din Ardealul de Nord, ocupat de către unguri, nu au avut norocul să se găsească în dioceza vajnicului mitropolit Bălan, nu au putut, deci, be­neficia de oblăduirea lui, a acestui mare suflet românesc. Ei, sărmanii, au fost expediaţi, cu mare cruzime, la Auschwitz, pentru a fi înăbuşiţi acolo, în camerele de gazare, şi mistuiţi în dogoarea cuptoarelor. Iar acei evrei răzleţi din Ardealul de Nord, care au izbutit să scape de la deportarea de la Auschwitz, datorează salvarea lor simţului nobil românesc al profesorul Raoul Şorban (…) şi al aceluia al prietenilor săi. Ei s-au căznit ca aceşti evrei, răzleţi, să poată să treacă în România, la noi, şi, de aici, din acest liman al izbăvirii, să ajungă apoi în Ţara Făgăduinţei, în Ţara Sfântă.”

Cuvântarea l-a înfuriat pe Randolph Braham, iar ce a spus în conti­nuare a considerat că este, nici mai mult, nici mai puţin decât… „manevră politică“: „Aşadar, România, din acest punct de vedere, al deportării evreilor în Polonia, se situează în rândul celor puţine ţări europene cotropite de armatele lui Hitler, ca Bulgaria, Danemarca, Finlanda, care nu şi-au trimis copiii de obârşie evreiască să piară în gazul şi focul de la Auschwitz“.

Cum v-aţi înfrăţit cu ideile lui Braham? Sunt iarăşi mirat de obrăz­nicia de a-l nega pe Rabinul şef al evreilor din România, Alexandru Şafran, ca şi pe Rabinul Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger. Să vă fi supărat şi faptul că n-a uitat sacrificiile lui Raoul Şorban? Braham şi-a dat cărţile pe faţă: orbit de onorurile pe care i le-a dat chiar preşedintele Árpád Göncz, pentru serviciile aduse Ungariei, e gata să continue să falsifice adevărurile istoriei. E calea bătătorită pe care, se pare, defilaţi şi dumneavoastră, cu entuziasm, chiar dacă n-aţi fost, încă, medaliat. Legătura sufletească cu amintirile din inima bunicii dumneavoastră, care s-a născut şi a trăit o vreme la Budapesta, este la fel de puternică…

Povestea „Kazbek“ poate să se-ntindă pe dimensiunile unui veritabil roman. Şi n-a fost doar „Kazbek“. Au fost încă trei veliere, care au fost închiria­te din Turcia pentru a-i salva pe evreii din România. Plecarea era din por­tul Constanţa… Între ei, era şi locul lui Raoul Şorban, care avea deja acte româneşti „fabricate“ la Bucureşti. Chestiune complicată, mai ales că Raoul Şorban era la acea oră cetăţean ungar, deoarece locuia în Transilvania, la Cluj, în teritoriul vremelnic cedat Ungariei. I s-a ales şi un nume, care să corespundă iniţialelor numelui adevărat, încât, pe paşaportul său, era… Robert Şmilovici. Atunci, în zilele acelea, când se apropia plecarea vaporu­lui „Kazbek“, Raoul Şorban a primit o scrisoare de la Eva Semlyén, transmisă prin intermediul lui Tudor Bugnariu. Eva, logodnica lui, îl implora s-o salveze. A renunţat la paşaportul fals şi a luat drumul Clujului, pentru a organiza reţeaua de călăuze. Acţiunea a eşuat. Au arestat-o ungurii şi o aştepta de-acum deportarea în lagărele morţii. A avut, însă, zile şi a fost între puţinii supravieţuitori care s-au întors, devenind pentru o vreme soţia fratelui profesorul univ. dr. Eduard Pamfil, Gabriel, care avea studii farmaceutice şi doctorat susţinut în anul 1938.

În aceste împrejurări n-a mai plecat Raoul Şorban cu vaporul „Kazbek“, în Palestina. „Kazbek“ a plecat din portul Constanţa la 7 iulie 1944, ajungând în Bosfor două zile mai târziu, sub pavilion turcesc. Era vreme de război… Pe vas, s-a instalat un grup de pază şi control, alcătuit din şase marinari români, sub comanda căpitanului Dumitru Trandafirescu. Escorta a fost asi­gurată şi de submarinul VS-3, comandat de Cezar Apreotesei, pentru a da, la nevoie, riposta. Între 3-5 august, au plecat şi celelalte trei veliere: „Marina“, „Bülbül“ şi „Mefkure“ cu 1.000 de refugiaţi. În primăvara anului 1944, mai plecaseră din portul Constanţa, vasele „Milka“, cu 360 de emigranţi şi „Mariţa“, cu 200. Pe „Kazbek“, vasul pe care se afla şi Rabinul Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger, s-au înghesuit 750 de refugiaţi, mai mult decât dublu faţă de capacitate (300), 256 fiind copii. Avea să se-ntâmple şi o drama: în zona Burgas, velierul „Mefkure“ a fost scufundat. Din cei 320 de oameni, doar cinci şi echipajul turcesc au fost salvaţi de velierul „Bülbül“.

V-am povestit toate aceste amănunte, ştiute de la ofiţerul de ma­rină Cezar Apreotesei – şi sper că nu v-am plictisit prea tare –, ca să pricepeţi că românilor nu le-a fost indiferentă soarta evreilor. Altfel, de ce atâta grijă pentru ca vasele, fie „Milka“ şi „Mariţa“, fie „Kazbek“, „Marina“, „Bülbül“ şi „Mefkure“, în mod sigur şi altele, necontabilizate de noi, să iasă în siguranţă din apele teritoriale ale României. Multă vreme, ofiţerul de marină Cezar Apreotesei, care, după ce am publicat un amplu interviu cu Rabi­nul Moshe Carmilly-Weinberger, în Almanahul Flacăra din anul 1989, m-a căutat, pentru a-mi oferi mărturii cutremurătoare din acele vremuri, trăite de el, în acţiunile de salvare, în calitate de comandant al „vânătorului“ de submarine VS-3. Tot din acel interviu a aflat şi de destinul unei alte mari personalităţi, sal­vată cu acel transport asigurat de vasul „Kazbek“: Maie Rose, care avea să devină ambasador al Israelului în S.U.A. În 3 iunie 1987, după încheierea mandatului său, vorbind la Radio Washington, a evocat cu emoţie călăto­ria sa de la Iaşi la Constanţa, şi îmbarcarea, la 7 iulie 1944, pe vasul „Kazbek“.

Vă mai întreb ceva, domnule Michael Shafir: chiar credeţi că este posibil ca şi această amplă mişcare de salvare a evreilor să fi fost făcută fără ştiinţa sau aprobarea tacită a conducătorilor României din acea vreme? Fiţi sigur că nu! Iar în lanţul acesta al salvării evreilor, şi-a avut şi Raoul Şorban locul lui. Fie cât de modest… Ar merita să-l respectaţi, iar într-o zi, să-l su­naţi la telefon în America pe Randolph Braham şi pe ceilalţi câţiva denigratori de meserie, să ajungeţi la Dej, în cimitirul de pe Dealul Florilor, să-ngenuncheaţi, cu lumânările aprinse în mână, să-i cereţi iertare, iar, apoi, să-i mulţu­miţi pentru marile sacrificii făcute în ani buni din viaţă, pentru salvarea evreilor. Atunci când Hitler şi Horthy, în bună înţelegere, au creat Proiectul „Soluţia finală“, spre a scăpa Europa de evrei. Gest pentru care amiralul Horthy n-a ajuns nici măcar printre acuzaţii de la Procesul de la Nürnberg, iar peste ani, Ungaria i-a organizat chiar funeralii naţionale, cu prilejul reînhumării!

De dincolo de viaţa demnă pe care a trăit-o alături de români, Harry Maiorovici, soţia sa, Eva, şi miile de oameni la a căror salvare a contribuit omul, profesorul, criticul de artă, conducătorul de doctorate, doctorul Ho­noris Causa al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima“ şi al Universităţii din Oradea, „Cetăţeanul de Onoare“ al Clujului, Gherlei şi Dejului, dar şi „Drept între Popoare“ şi „Cetăţean de Onoare al Statului Israel“, vă priveşte cu milă şi scârbă pentru aventura de a declanşa necugetatul act de profanator de cadavre.

E bine să ştiţi, domnule Shafir!

Un cercetător de talia dumneavoastră, plătit în România la nivelul marilor savanţi, ar fi fost bine să-l cunoască pe Raoul Şorban, cu bunele şi relele lui, iar abia apoi să verse venin. Profesorul pe care îl incriminaţi atât de dur poate n-a făcut chiar degeaba umbră pământului, cum vreţi să-i convingeţi pe cititori. Poate, pe cei neinformaţi! Strecurând, ici-acolo, şi câte o rază de lumină din viaţa sa, aţi fi devenit şi credibil.

Să punem lucrurile la punct. M-am gândit că n-ar fi rău să vă ajut în documentare, oferindu-vă extrase din câteva opinii ale celor care l-au cunos­cut. Persoane autorizate, nu amatori de însăilat denigrări, atâtea cât poate suporta coala de hârtie. Mai ales că v-aţi anunţat triumfător intenţia de a continua acţiunea de ucidere a unui om care ar fi meritat să fie lăsat să-şi doarmă în linişte somnul veşniciei.

De ce aţi aşteptat să moară, profesorul Raoul Şorban, pentru a-l ataca? Ar fi trebuit s-o faceţi, cu decenţa şi deferenţa cuvenită, cât timp era în viaţă. Cred că o discuţie purtată între doi intelectuali ar fi fost bine­ venită, iar eu, autorul acestor rânduri, n-aş mai fi avut nici un motiv să vă sugerez să îngenuncheaţi lângă mormântul familiei Şorban, spre a-l ruga să vă ierte. Cel puţin pentru laşitate. N-aţi avut curajul confruntării. Şi morţii nu mai pot vorbi! Aşa vreţi să vă asiguraţi triumful, domnule Michael Shafir?!

Aţi atacat în mod condamnabil un om, la zece zile de la deces, uitându-i şi triumfurile, dar şi marile suferinţe. L-au prigonit legionarii, a fost, apoi, prigonit de oficialităţile din Regatul Ungar, iar, mai apoi, a venit vremea închiso­rilor comuniste. Aţi uitat până şi faptul că profesorul Raoul Şorban a fost eliminat din viaţa academică şi a fost exclus din viaţa socială, câştigându-şi existenţa în calitate de zugrav la o cooperativă din Cluj. Chiar, omeneşte, nu v-au înduioşat cei şase ani de închisoare?! Dar faptul că un om care a trecut prin atâtea necazuri a fost în stare să devină autor al monografiei Ter Borch, sau al altora destinate altor mari personalităţi ale artei mondia­le precum Friedrich Bömches, Theodor Pallady, Vida, Boltraffio şi alţii.

Oameni de bună credinţă vă condamnă pentru laşitate, domnule Michael Shafir. Ar mai trebui doar atât: să se afle, într-o bună zi, că aţi fost şi cola­borator al cine ştie căror Servicii Secrete. Le-aţi da apă la moară celor care abia aşteaptă o posibilă răfuială.

(Continuare în episodul următor)

Constantin MUSTAŢĂ

Din volumul omagial „PATRIARHUL ARDELEAN“, documentar iniţiat şi îngrijit de scriitorul Artur Silvestri, în curs de apariţie la Editura Carpathia Press. Pentru postarea aceasta, precum şi a altora care vor urma, există acceptul d-lui Artur Silvestri.

Vasile Zărnescu