Alexandru Bogdan Duca

De ceva vreme ascult aproape obsesiv o melodie: „De la Rey”, melodie dedicată de cântăreţul sud-african Bok van Blerk eroului naţional al burilor, generalul Koos de la Rey. O puteţi asculta şi dumneavoastră de pe internet, un simplu search pe Google al titlului ducându-vă la videoclipul postat pe site-ul YouTube. Melodia, cu un text în limba afrikaans, este o invocare a spiritului acestui erou de la începutul secolului XX, chemat să îi conducă pe buri într-un război care are practic aceiaşi miză ca şi luptele ce l-au consacrat.

Koos de la Rey

La sfârşitul secolului XIX, două mici state agricole, Orange şi Transvaal, întemeiate de colonişti protestanţi olandezi, au fost ameninţate cu anexarea de către politica colonialistă engleză. Urmarea a fost declanşarea şi desfăşurarea a două războaie, rămase în istorie sub numele de „războaiele burilor”. Trebuie de la început menţionat faptul că aceste războaie nu au avut nici un moment un caracter rasial, aşa cum mulţi din cei ce confundă, voit sau nu, Africa de Sud a burilor cu apartheidul lasă să se înţeleagă.

Generalul Koos de la Rey, eroul melodiei despre care vorbesc, a fost şi eroul celui de-al doilea război bur. Să vedem ce se ştie despre acest om. În primul rând, deşi general şi deşi erou militar, de la Rey nu a fost un războinic.

Evlavios şi cu o educaţie elementară, Koos de la Rey era reprezentativ pentru tipologia fermierului bur din epoca sa. Cu o barbă impresionantă, purtând tot timpul o Biblie asupra lui, eroul burilor poate fi mai uşor confundat cu un pastor sau cu un membru al comunităţilor amish, în nici un caz însă nu poate fi integrat în tipologia clasică a eroului războinic.

De la Rey a urât războiul şi a făcut tot ce i-a stat în puteri să îl evite. Abia atunci când nu a mai existat nici o alternativă, a decis să lupte. Atipic, asemenea unui cavaler medieval rătăcit într-o epocă ce începuse deja să uite de valori, generalul de la Rey s-a remarcat prin gesturile sale… dezarmante. Astfel, după ce în urma bătăliei de la Tweebosch, din martie 1902, reuşise să captureze un general britanic şi bună parte din trupele aflate sub comanda acestuia, a decis, din pricina faptului că nu avea suficiente rezerve ca să poată trata cum se cuvine prizonierii, să îi elibereze pe toţi, inclusiv pe generalul care, rănit fiind, nu ar fi putut să primească ajutor de la medicii buri. În acelaşi timp, britanicii inventau lagărele de exterminare pentru populaţia civilă bură şi, câţiva ani mai târziu, urmau să se deschidă primele lagăre din Gulag.

De la Rey a murit, la ani buni după încheierea războiului, prins, din greşeală, într-o ambuscadă a trupelor britanice.

De la Rey, de la Rey

Politician moderat, dar şi om al principiilor ferme, generalul de la Rey întruchipează acele valori pe care, cred eu, trebuie să le regăsim. Nu a luptat pentru o utopie, nici măcar nu a crezut într-una. A luptat doar pentru că lupta era unica posibilitate de supravieţuire, atât a sa cât şi a lumii sale.

Cântecul lui Bok van Blerk reia imaginea generalului de la Rey şi o transpune în nişte cuvinte actuale acum, când naţiunea albă sud-africană este victima unei crize identitare suprapusă pe răsturnarea valorilor şi pe colapsul societăţii sud-africane (din ce în ce mai vizibil) în ansamblul ei.

Ca urmare, melodia a prins. Refrenul are (în traducere, desigur) aceste cuvinte: „De la Rey, de la Rey, vei veni tu să îi conduci pe buri? Generale de la Rey, toţi burii sunt gata să cadă alături de tine”. Un refren pe care, naţionalişti sau doar patrioţi, burii secolului XXI au ales să şi-l însuşească.

Dar povestea nu se termină aici. Imediat, organizaţii non-guvernamentale bine intenţionate au început, în stilul lor caracteristic (propriu oricărui ONG, din orice colţ al lumii) să tragă semnale de alarmă în faţa renaşterii „naţionalismului bur”, în faţa riscului revenirii albilor la putere, a reintroducerii politicii de apartheid.

După ce ani de-a rândul au contribuit la construirea mitului lui Nelson Mandela, după ce decenii de-a rândul au prezentat organizaţii teroriste sud-africane (care se războiau mai ales între ele) ca fiind de fapt inocente structuri militante pentru drepturi civile, organizaţiile preocupate de drepturile omului nu au cum să nu reacţioneze în faţa oricărei renaşteri a „rasismului” sud-african.

Cântecul „De la Rey” a devenit, în urechile diferiţilor militanţi pentru drepturile omului şi melcilor de pădure, un soi de „Die Fahne Hoch” al unei organizaţii care, din fericire pentru lume, nu există decât în minţile lor, puternic ideologizate şi marcate de utopii.

Video: Controversa “De la Rey” – partea I

Partea a II-a

Daţi-mi mitraliera

Albii sud-africani sunt victimele propriei lor crize identitare dar şi victimele acestor militanţi „umanişti”. Ei, se pare, nu mai au dreptul la identitate şi la valori, nici măcar la raportarea la un adevăr care nu se regăseşte în analizele „umaniştilor” cu privire la apartheid. Şi desigur că nici în felul în care ne este livrată informaţia acum.

Cu excepţia unor voci singulare, precum cea a lui Jean Francois Revel, care au avut curajul să privească spre Africa cu un ochi ferit de deformările ochelarilor diverselor ideologii stângiste, toată lumea pare să fie de acord cu o minciună: Africa de Sud a burilor a fost un stat „fascist”, iar Africa neagră, oricum am suci-o, oricum am învârti-o, chiar şi atunci când greşeşte are dreptate…

Ca urmare, pe nedrept, sud-africanii albi sunt supuşi unui proces nejustificat şi inutil de „denazificare”. Şi de către cine? De către reprezentanţii marilor puteri occidentale care nu s-au sfiit şi nu se sfiesc să stea la masă cu toţi tiranii Africii (incluzându-l aici „nondiscriminatoriu” şi pe preşedintele Franţei, domnul Sarkozy, care doreşte să fie prea amabil cu un tiran precum colonelul Gaddafi), ca şi de ideologii şi de activiştii noii stângi, ce se încăpăţânează să vadă, după modelul politicii externe sovietice, în ţările din „lumea a treia” noul proletariat, subiectul şi justificarea muncii lor revoluţionare.

Ca urmare, e mai bine ca în locul unui cântec patriotic precum „De la Rey” să răsune imnul Congresului Naţional African: „Umshini wami” („Daţi-mi mitraliera”). Poate că astfel, prin utilizarea mitralierei, Africa de Sud cea multiculturală va „scăpa” de „rasişti”, dar mai mult ca sigur nu va rezolva problemele legate de mortalitate, de infracţionalitate şi de sărăcie, fenomene efectiv scăpate de sub control în anii post-apartheid.

Hasta siempre comandante

Aşadar generalul de la Rey, blajinul cavaler pios, cu Biblia în buzunar, este „fascist”…

Dar ce auzim la radio, inclusiv la posturile publice din România? „Hasta siempre Comandante”. Eroul acestei melodii nu este, desigur, un fascist. Şi nici măcar un „fascist” (atenţie la ghilimele!) precum sărmanul general de la Rey. Este vorba, desigur, de Ernesto „Che” Guevara.

Melodia dedicată lui Che Guevara este mult mai ok din multe puncte de vedere. Mai ales că ne propune un model perfect. Cine este Che Guevara? Păi poate fi idealul pentru oricine, de la puştanul care fumează „iarbă” pentru a sfida lumea în spatele şcolii generale (la liceu trebuie să se ocupe de chestii mai „serioase”, nu?) până la jurnalistul nonconformist, cu marxismul la o bere pe la Stufstock, iar capitalismul investit în cine ştie ce pensiune prin Deltă sau în cine ştie ce firmuliţă cinstită.

Într-un cuvânt: un model în care oricine se poate regăsi. De ce? Pentru că unica lui caracteristică este aceea că e… cool.

Desigur că am putea să fim erudiţi: să încercăm să identificăm în discursurile, poezioarele şi însemnările hippiotului cu mitralieră pe teoreticianul marxist Che Guevara. Efort intelectual inutil, dar timpul celui care o face nu este şi timpul meu, aşa că nu mă bag.

Ucigaş cu sânge rece, „doctorul” Che Guevara (terminase medicina) ştie, spre deosebire de arhaicul său „coleg” de articol (mă refer la generalul de la Rey), că duşmanul trebuie să fie ucis fără milă. Mai ales că Che Guevara avea surse mai „înalte” de informare şi autorităţi mai înalte care să îl justifice (Marx, Lenin sau…Sartre) decât „colegul” bur care se rezuma la Biblie.

Politician abil, Che Guevara nu s-a simţit bine niciodată între mai marii politicii, prea diplomaţi şi prea ameţitori pentru gusturile sale. A preferat tot timpul politica glonţului dezbaterilor şi dialogurilor diplomatice pe care acelaşi „coleg” bur se pare că le aprecia destul de mult.

Într-un cuvânt: Che Guevara este un model! E modelul revoltei de dragul revoltei, al nonconformismului cool şi al unei lumi care continuă să se „emancipeze”. De cine? De trecut, de tradiţii, de… ea însăşi. Spre deosebire de el, generalul de la Rey este doar un reacţionar, strigoi al unei lumi care, cred cheguevariştii şi stângiştii, trebuie să dispară pentru a construi alta în loc.

William F. Buckley Jr., un mare gânditor conservator, decedat de curând, cerea într-unul din textele sale: „Don’t let THEM to imanentize the Eschaton!”. „Gânditorii oraculari, ideologii iluminaţi şi discipolii lor militanţi fac exact acest lucru: emanentizează Eshatonul… Cu alte cuvinte: ne condamnă la fericire”. (Vladimir Tismăneanu). Unora ca aceştia (Marx, Lenin, Guevara, Castro sau Chavez) trebuie să li se opună eroismul conformismului celui bun, al moderaţiei şi al fermităţii.