AM AVUT NOROCUL SĂ-L CUNOSC…(3)

Vlad Pohila

Atunci, în toamna lui 1989 l-am vizitat pe profesorul Raoul Şorban, pen­tru prima oară, la el acasă. Atunci am cunoscut-o şi pe doamna Eva Şorban (n. Şuteu), şi pe fiica lor, Cristina, abia începuse a merge la liceu. Am rămas uluit de frumuseţea doamnei Eva Şorban… trecerea anilor nu a putut să-mi scadă din fascinaţie. Câteva tablouri de-ale Evei Şorban era să văd mai târ­ziu. Numai câteva, dar suficient, cred, ca să-mi pot da seama că e pic­toriţă de talent şi o viziune filozofico-estetică aparte, a cărei linie artistică nu se va pierde în labirintul galeriilor de plasticieni dintr-o ţară mare şi cu tradiţii atât de bogate cum e România. Întâmplarea făcuse că Lila (Cornelia), soţia vărului meu de la Bucureşti, Virgil Pohilă, să o cunoască pe dna Eva Şorban cu câţiva ani în urmă, pictoriţa îi era clientă la casa de mode Venus, din Calea Victoriei, şi iată că am mers, în apartamentul din Şoseaua Pantelimon, trei Pohilă deodată!

Îmi vine nespus de greu să amintesc cum o duceau pe atunci în Româ­nia oamenii, cei mai mulţi sau foarte mulţi… Erau ultimele luni, de adevărat delir, al regimului Ceauşescu şi totul era delirant. Nu mă refer atât la umi­linţele prin care trebuia să treacă până şi o familie de profesor universitar (ca Şorban) sau de inginer performant (familia lui văru-meu) pentru a putea primi cât de cât omeneşte un oaspete, oricât de nepretenţios musafirul. Mă gândesc la teroarea psihologică ce domnea: dacă două persoane mai discutau între ele fără teamă, la apariţia celei de-a treia începeau suspiciu­nile şi frica. Iar eu venisem la Bucureşti din imperiul sovietic, putred şi el, ca orice alcătuire comunistă, însă unde respirasem deja niţel aerul unei relative libertăţi. Am rămas mişcat de încrederea şi sinceritatea cu care m-a tratat nu numai familia vărului meu, dar şi familia Şorban. Nu, nu se dedau unor critici violente la adresa regimului Ceauşescu, nu condamnau cu vehemenţă pe nimeni, dar nici nu-şi drapau neliniştea, durerea pentru situaţia penibilă în care a fost adus un popor întreg, 22 de milioane. Într-o seară am prins a depăna firul amintirilor, cu profesorul Raoul Şorban. Am recon­stituit ziua şi momentul când ne-am apropiat cel mai mult sufleteşte. „Ah da, atunci mi-ai spus că a murit Mao, a confirmat profesorul. …Parcă a fost mai ieri, dar câţi ani au trecut!… Treisprezece ani…. Cifră însemnată în cabalistică… altfel, fatală… Însă nu are nici un motiv să fie şi pentru noi fatală…“, a precizat dânsul.

* * *

După 1990 ne-am văzut mai des, relativ mai des.

În 1995 am sosit la Bucureşti pe nepusă masă, venisem ca invitat la o conferinţă despre problemele limbii române, inclusiv (problemele) prin prisma absurdei „teorii“ despre „limba moldovenească“, promovată la Chişinău tot mai intens. Nu l-am găsit acasă pe profesor, de la Adrian Riza am putut afla că familia lui Raoul Şorban e la Stoiana, la conacul tatălui său. Mare mi-a fost mirarea când am primit la recepţia hotelului, unde stăteam, un tele­fon: mă căuta profesorul. Anunţat de A. Riza, a venit să mă vadă, căci, zicea, „Clujul e departe, Stoiana e şi mai departe şi cine ştie când ne mai vedem“. A ţinut atunci să-mi arate Cotrocenii: „Tu doar mi-ai arătat la Mosco­va, Kremlinul!“

Un an mai târziu, am fost din nou la Cotroceni. În una din sălile de gală de acolo avea loc o lansare de carte şi profesorul era unul dintre invi­taţii de onoare. Se lansa o monografie-album de artă, iar autorul era un discipol de-al lui Raoul Şorban. Cu punctualitatea transilvană a profesoru­lui, am venit ceva mai înainte de începutul manifestării şi vreo jumătate de oră am putut asista, cu mândrie şi cu încântare, la adevărate revărsări de consideraţie faţă de Raoul Şorban: deşi prevalau oamenii de artă, plasticienii şi profesorii universitari, zeci de cupluri, alte zeci de persoane de cele mai diferite specialităţi şi ranguri, oameni cu opţiuni politice (partinice) din cele mai pestriţe, îi adresau omagii, intrau cu el în vorbă poate şi din ofi­ciu, însă după câteva propoziţii răceala devenea aproape că obligatoriu căldură.

* * *

Cu diferite ocazii, l-au putut cunoaşte pe profesorul Raoul Şorban şi alţi prieteni şi colegi de-ai mei şi pot spune că, fără excepţie, toţi au găsit cu el uşor un limbaj comun, acea lungime de undă care le înlesnea comuni­carea; toţi şi l-au apropiat sufleteşte.

Acum vreo şase ani, mă aflam într-o delegaţie în Transilvania, rela­tiv nu departe de Cluj. Am decis să-i fac o vizită lui Raoul Şorban şi mi-am luat tovarăş de drum o colegă de breaslă care auzise câte ceva de la mine despre personalitatea profesorului. Cum sunt o fire lipsită de pragmatism, făcusem cu această colegă un „acord de colaborare“, ca să mă ajute să gestionez banii pentru a face nişte cumpărături de primă necesitate. De la Dej, am decis să mergem la Stoiana cu un taxi. Taximetristul, un om extrem de simpatic de altfel, ne-a spus o sumă exagerată, pentru posibilităţile mele, dar cum vroiam mult să-l revăd pe profesor, i-am dat, fără a sta pe gân­duri, banii ceruţi. „Vai de mine! a făcut colega, sincer nedumerită de ges­tul meu de mână-spartă. Păi nu mai cumperi tu nimic, te întorci acasă cum ai venit aici… Înţeleg că vrei să te întâlneşti cu un vechi prieten, dar chiar cu asemenea sacrificii – pardon…“ Nu mă simţeam tocmai bine, nici pen­tru că mă „autodespuiasem“ de o bună parte din banii pe care-i aveam asupra mea, nici la auzul acestei remarci. Însă taximetristul a îndreptăţit aştep­tările mele şi peste nici o oră eram deja la conac, în compania familiei Raoul şi Eva Şorban. Peste o altă oră, am ieşit în curte, în splendidul parc englezesc din jurul conacului, ca să-i mai dau şoferului nişte bani pentru a ne aştepta ceva mai mult. Lângă maşină, mă ajunge din urmă colega şi mă pregăteam deja pentru o discuţie pe tema nesocotinţei mele în a cheltui banii. „Te rog să mă ierţi, mi-a spus colega. Să ştii că, pentru a vedea un om ca profesorul Raoul Şorban, se merită orice sacrificiu…“.

Printre primii de la Chişinău l-a cunoscut telejurnalista Nina Bolboceanu, autoarea unui program folcloric de largă audienţă aici, în Basara­bia. Mergea să filmeze nişte hore şi alte manifestări folclorice în Banatul Sârbesc şi mergea în niciunde, căci nu cunoştea pe nimeni în Iugoslavia deja destrămată. Întâlnindu-se cu profesorul Raoul Şorban, el a pus-o în legătură cu nişte prieteni şi discipoli ai săi, de la Novi Sad şi/sau de la Panciova şi cu concursul acestora Nina a putut realiza un ciclu extraordinar de emisiuni consacrate folclorului şi costumului românesc din Banatul de Sud. În 1994, Nina Bolboceanu „l-a adus“, în Basarabia, pe profesor, a făcut cu el un frumos interviu la TV Moldova şi, cum eu tocmai în acele zile eram plecat într-o delegaţie, a făcut-o cu brio pe ghida, arătându-i lui Raoul Şorban Chişinăul. În context, nu pot să nu amintesc de încă o aflare a lui Raoul Şorban la Chişinău. S-a întâmplat mai târziu, a fost la modul metaforic, sim­bolic, şi totuşi… În octombrie 2002, la Biblioteca „Transilvania“ a avut loc lansarea excelentului volum Dialoguri cu Raoul Şorban, de Constantin Mus­taţă, tipărit la Editura Anotimp din Oradea, în acelaşi an. Deşi a fost una simbolică, prezenţa marelui protagonist s-a simţit mereu, la o tensiune înaltă a emoţiilor. Mulţi intelectuali din Chişinău au avut atunci revelaţia perso­nalităţii lui Raoul Şorban şi, în acelaşi timp, a lui Guilelm Şorban, care a fost (şi mai este!) în Basarabia (dar poate şi în toată România), aşa cum l-am calificat şi la acea lansare, „un talent extraordinar, dar, paradoxal – mai mult ano­nim şi totuşi foarte bine cunoscut şi îndrăgit de toţi“.

O altă colegă de breaslă, ziarista Ala Stâncaru-Luncă, a mers „cu binecuvântarea mea“ şi i-a luat lui Raoul Şorban un interviu pentru „Radio România Actualităţi“. Au urmat altele, inclusiv nişte mini-interviuri, la zilele de naştere ale profesorului, şi un dialog mai amplu pentru emisiunea „Cum vă place?“. Concomitent, Ala a făcut pentru aceeaşi emisiune un interviu şi cu mine, provocându-mă la amintiri şi confesiuni despre felul cum l-am cunoscut, cum îl cunosc pe profesor. Nu ştiam că şi în dialogul cu Raoul Şorban atinsese acest subiect… Puse la cap la cap, emisiunile reconstituiau nişte emoţionante amintirii şi impresii, dar, totodată, confirmau, autonom, trăinicia unei relaţii amical-intelectuale şi fraterne mai puţin obişnuită, fapt remarcat de mai mulţi ascultători. Cineva spunea că profesorul Raoul Şorban era un „răsfăţat“ al revistelor Timpul – 7 zile, a lui Adrian Riza, Flacăra şi Totuşi iubirea, ale lui Adrian Păunescu, unde, într-adevăr, publica în foileton memorii, eseuri, reflecţii, articole polemice, interviuri etc. Era prezent şi la emisiunile canalului Realitatea TV, care, cu o antenă specială, se prinde şi la Chişinău, şi tocmai datorită acestui program au putut să-l cunoască, să-l descopere şi să-l admire pe Raoul Şorban mai mulţi basarabeni. Ei bine, graţie basarabencei Ala Stâncaru-Luncă, profesorul a putut avea mai mult acces şi la „Radio România“, căci, la drept vorbind, nu a prea fost luat în seamă de mediile din Ţară, dacă nu a fost chiar ocolit de acestea – tocmai atunci când se părea că ar fi trebuit să fie mediatizat cât mai des. Din câte ştiu, prin efortul Alei Stâncaru-Luncă, la „Radio România Actualităţi“ s-a transmis, pe 20 iulie 2006, o emisiune omagială Raoul Şorban.

Un apropiat al profesorului, al casei Şorban, a devenit şi bunul meu prieten profesorul dr. Vasile Şoimaru, economist şi publicist, fost deputat în Par­lamentul de la Chişinău, un sensibil maestru al fotografiei. La cona­cul de la Stoiana, profesorul Raoul Şorban păstra pe un raft cărţile dăruite de Vasile Şoimaru, inclusiv o monografie a satului său natal – Cornova, din ţinutul Orheiului, sat studiat în 1931 de o echipă monografică, formată din stu­denţi şi condusă de Dimitrie Gusti. Altă carte ce a atras atenţia profesoru­lui, la Stoiana, era o monografie a dinastiei Şoimaru, în care sunt reproduse documente ce confirmă vechimea de şase secole a acestui neam, al Şoimă­reştilor. Răsfoind cartea, Raoul Şorban şi-a exprimat uimirea pentru „aces­te impresionante săpături genealogice“, adăugând cu o doză de umor pur „şorbanian”: „Să ştiţi, domnule Şoimaru, că aţi intrat într-o serioasă com­petiţie cu dinastia Şorban! Încă puţin efort şi poate coborâţi şi dumnea­voastră până în secolul XIII!“, arătându-i, cu juvenil entuziasm, copia după o diplomă acor­dată de regele maghiar Bela al III-lea, prin care acest suveran confirma dem­nitatea de nobil a strămoşilor săi Şorbăneşti. Şi profesorul, şi doamna Eva Şorban, l-au încurajat pe V. Şoimaru să editeze un album cu fotografii, repetând, spre marea satisfacţie sufletească a autorului că multe peisaje, scene, chipuri surprinse de el sunt adevărate opere de artă. I-au spus multe cuvinte frumoase când au primit cadou albumul Poeme în imagini, scos, până la urmă, în anul 2004, la editura Prometeu din Chişinău. În primele zile de vară a lui 2006, prezentându-ne familiei de prieteni Gerhard Eike şi Brigitte Huegel, saşi stabiliţi la Konstanz, Germania, care se aflau în vizită la Stoiana concomitent cu noi, basarabenii, Raoul Şorban i-a făcut poate cea mai flatantă, dar şi mai cuprinzătoare caracterizare: „Vasile Şoimaru e o instituţie…“ E cazul să precizez că datorită bunăvoinţei lui Vasile Şoimaru (dar şi Toyotei sale!) şi, primordial, graţie ataşamentului său pentru per­sonalitatea profesorului Şorban, am putut să-l vizitez de mai multe ori pe Raoul Şorban – şi la Stoiana, şi la Bucureşti. De altfel, când a putut, sau, cum mărturisea chiar el, „când i se făcea tare dor“, V. Şoimaru a mers la Stoiana şi de unul singur, sau cu familia. De multe ori i-a dus poze, făcute în timpul vizitelor anterioare, astfel aducând în casa Şorban bucuria şi voia bună. Adaug aici că fotograful nostru „cu ochi de şoim“ a procedat la fel şi cu alţi intelectuali de seamă din Ţară pe care i-a cunoscut, pe care i-a avut dragi: profesorul dr. Paul Bran, rectorul A.S.E. Bucureşti, sculptorul Ion Irimescu din Fălticeni sau lingvista Mioara Avram; îmi amintesc, Mioara Avram spu­sese despre nişte poze pe care i le făcuse V. Şoimaru că „sunt istorice“… Nu am nici o îndoială că multe din aceste fotografii ocupă un loc distinct în arhiva familiei Şorban şi în arhivele altor familii numite mai sus.

În vara anului 2000 am fost la Stoiana cu o bună colegă şi prietenă, poeta şi radiojurnalista Luminiţa Dumbrăveanu. Tocmai îi apăruse o nouă carte de versuri şi, în replică la cărţile dăruite de Raoul Şorban, Luminiţa i-a donat, cu dedicaţie, placheta Moartea ca o certitudine (Chişinău, editu­ra Civitas, 1999). Am rămas, a câta oară, surprins, când, doi ani mai târ­ziu, profesorul m-a întrebat „ce mai face amica noastră, poetă de netăgăduit talent…“, adăugând că i-au plăcut efectiv versurile ei. Poate şi de aceea că surprinsese acea umbră de mirare pe faţa mea… Raoul Şorban a luat de pe „raftul basarabean“ cartea Luminiţei Dumbrăveanu, a deschis-o la întâm­plare şi mi-a făcut un semn – ascultă: „Plec chiar acum / fără ezitare / din urâţenia acestui veac… / Adio / pierdute iluzii bizare / Adio / umbre de liliac“. Citise Ultimul poem, nişte versuri care reţinuseră şi atenţia mea, dar, esenţial – atrăsese atenţia unor importanţi scriitori şi critici literari…

Acesta era transilvăneanul Raoul Şorban în relaţiile cu noi, basara­benii… dar cred că şi cu alţii. În această ordine de idei, nu pot să nu evoc încă un caz ieşit din comun. Unei colege de-a noastră, din Chişinău, repa­triată la Bucureşti, îi surâse norocul de a-şi cumpăra, în condiţii relativ avan­tajoase, o casă, în preajma marii capitale. Dar pentru a surâde şi ea şansei, avea nevoie în regim de urgenţă, de o sumă impunătoare (să zicem, vreo 20 de mii de dolari, dacă nu chiar euro). În Bucureştii cei cu vreo 2,5 milioane, prin anul 2002 se stabiliseră deja mii de basarabeni, dar, fireşte, cei mai mulţi erau cu mii de probleme. Cum mi-a povestit chiar colega „păţită“, după mai multe căutări eşuate, „şi-a îngroşat obrazul“ şi l-a întrebat pe Raoul Şorban dacă nu ar putea să o împrumute. Profesorul nu avea asemenea bani, în schimb a găsit un prieten, poate un bun cunoscut, mai înstărit, şi „punându-se gaj“, a mediat acest împrumut, pe un termen convenabil şi cu o dobândă simbolică. Cum zic ruşii în asemenea situaţii: e un fleac, dar un fleac plăcut… Şi extrem de semnificativ, aş adăuga eu.

* * *

Deşi „se ferea de politică şi de politicieni“ (îl parafrazez pe Raoul Şorban), profesorul a ţinut să fie mereu la curent cu starea de lucruri nu numai din Ţară, dar şi din Basarabia şi a cunoscut şi pe unii politicieni de la Chişinău. Citea cu atenţie ziarele şi revistele, cărţile pe care i le tri­miteam prin poştă, prin terţe persoane sau când i le aduceam personal. Uneori comenta anumite articole din presa de la Chişinău, fie ale mele, fie ale altor colegi de breaslă. Îşi oprea atenţia îndeosebi la dezvăluiri vizând fărădelegile comise de ruşi, în Basarabia, în cele două secole de ocupaţie, de împilare şi de cruntă politică de deznaţionalizare a noastră. În mod firesc, făcea para­lele cu comportamentul ungurilor în Transilvania. Nu o singură dată mi-a zis că noi, basarabenii, şi eu, ca ziarist, suntem prea îngăduitori, mai iertători cu cei care ne-au deportat, ne-au băgat în colhozuri, ne-au interzis să scriem româneşte… Pretindea – exagerând, desigur —, că el ar fi mai dur, mai necruţător cu ungurii, cu horthiştii, cu adepţii hungarismului… „Se pare însă că tot degeaba… mentalitatea aceasta de grof spoit… grof la îm­brăcăminte şi măcelar la suflet şi la minte… complexul acesta de colonizator, al ungurilor, şi complexul de „misionar“, de „eliberator“ al ruşilor, sunt fatale…“ Din cauza aceasta ei nu au acceptat niciodată dialogul, întotdeauna au vrut să fie deasupra, să-şi dicteze condiţiile, opiniile, gusturile, senzaţiile… Fireşte, continua profesorul, delicateţea, tactul sunt bune, necesare în dispute, pole­mici, în dezvăluiri, nu se ştie însă cât de eficientă este această metodă în polemici cu cei dominaţi de idei preconcepute: că ei ar fi cei mai grozavi sau „aleşi“, iar românii ar fi cei mai răi. Bineînţeles, cum nu e simplu să spui nişte adevăruri, la fel de greu e să auzi adevărurile, mai ales cele care nu plac. „Te vei realiza ca ziarist numai dacă vei spune până la capăt aceste adevăruri care nu plac – despre ruşi, despre alţi regizori şi actori ai tragediei basarabene şi nord-bucovinene…“ Mi-a spus aceste cuvinte şi când i-am adus de la Chişinău Săptămâna roşie de Paul Goma, o carte excepţională despre brutala invadare a Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, de către tru­pele sovietice, în iunie 1940, şi, în egală măsură – despre obolul criminal, în această ocupaţie catastrofală pentru noi, adus de coloana a cincea kominternistă. A repetat aceleaşi gânduri şi după ce citise Libertatea de a spune adevărul – culegere de studii polemice cu „rentieri ai Holocaustului“. Şi această carte temerară, de Corneliu Florea, din Winnipeg, i-am adus-o profesoru­lui la Stoiana, la rugămintea autorului ei, după ce mă întâlnisem, la Bistriţa, cu acest eminent compatriot şi patriot, despre care am scris, apoi, un bine­meritat eseu, intitulat Un medic ce a devenit scriitor, un canadian ce a rămas român.

Nu ştiu exact în ce condiţii, prin cine l-a cunoscut Raoul Şorban pe Iurie Roşca, liderul, de aproape două decenii, al Partidului Creştin Demo­crat (fostul, legendarul Front Popular din Basarabia sovietizată a anilor 1988-1991), actualmente (din 2005), unul dintre vicepreşedinţii Parlamentului de la Chişinău. Participaseră, cu certitudine, împreună, la o emisiune TV, consacrată (şi) destinului românilor din afara actualelor frontiere ale României. Prin 2002, la Stoiana, mi-a transmis nişte cărţi pentru Iurie Roşca, exprimându-se în cei mai călduroşi termeni despre el. Pe la finele lui 2005, profe­sorul m-a întrebat cum să înţeleagă faptul că Iurie Roşca s-a aliat cu comuniştii de la guvernarea din Chişinău, care lansaseră deja numeroase acţiuni de urâtă croială românofobă. Şi cum nu am putut să-i dau un răspuns, cât decât inteligibil, a zis: „Cred că pe undeva se pune la cale un nou Pact Molotov-Ribbentrop şi oamenii ar trebui să ştie. Doar şi eu am fost de stânga… chiar un simpatizant al ruşilor, al Sovietelor, însă după ce am aflat de acest Pact, am înţeles că mi-am făcut nişte iluzii care trebuiau alungate, şi cât mai grabnic…”

De Basarabia, Raoul Şorban nu se interesa pur şi simplu, aş zice că trăia cu destinul ei, cu evoluţiile de la noi, pe care le corela mereu cu situaţia din Transilvania, şi nu numai în 1940, nu numai în 1941-1945, dar şi după 1990. După „podurile de flori“ din luna mai 1990, când şi la Bucureşti, şi la Chişinău, se vorbea mult şi la modul serios despre reunirea Basarabiei, Raoul Şorban a declarat, într-un cerc de intelectuali: „România trebuie să se reunească cu Basarabia, nu invers! Doar voi oferiţi modele, voi sunteţi mai tari!“ Era unul din multele paradoxuri pe care mi-a fost dat să le aud de la profesorul Raoul Şorban, nişte paradoxuri care conţin ade­văruri ce nu le sesizez întotdeauna din prima. Alt paradox se conţinea într-o constatare a lui, pe care am auzit-o în vara anului 2003: „Minunea aces­tei uniri [a Basarabiei cu România, sau invers] i-ar face pe politicienii de la Bucureşti să înţeleagă mai bine primejdia ce planează peste Transilvania…“ Şi continua să povestească, extrem de tulburat că, din punct de vedere economic, Ardealul este deja reocupat de Budapesta, iar acum se merge pe linia reocupării spirituale…..Prea puţini înţeleg ce se ascunde în dosul la tot soiul de proiecte, chipurile comune, pan-europene, parcă inofensive, parcă strict culturale – bunăoară, de restaurare a unor monumente arhi­tectonice sau sculpturale din perioada austriacă, habsburgică ori din cea a dualismului …“, spune foarte mâhnit profesorul.

L-am surprins de câteva ori scriind recenzii diferitor monografii, studii istorice sau chiar la unele articole de ziare şi reviste editate la Budapesta. Asculta „Radio Kossuth“, când mergea la Cluj urmărea programele de la „Duna TV“. Aceste recenzii, alte sensibilizări, profesorul Raoul Şorban le trimitea la reviste şi chiar la conducerea din Bucureşti şi era foarte necăjit că de multe ori nici nu primea cel puţin o confirmare că au ajuns la destinatar eforturile sale. Odată am asistat la o lungă discuţie telefonică a lui Raoul Şorban cu nişte intelectuali din Arad, le sugera argumente pentru a stopa acolo redezvelirea unui monument consacrat nu ştiu cărui funcţionar şi/sau militar ungur, care se făcuse vinovat de asasinarea a sute şi mii de ţărani şi orăşeni „valahi“ – dacă nu dintr-un spirit de asiatică barbarie, apoi, „aşa, pentru orice even­tualitate“. Până la urmă, din câte ştiu, acel monument al infamiei a fost totuşi reinaugurat…

(Continuare în episodul următor)

Vlad Pohilă

***

Articolul d-lui Vlad Pohilă este preluat din volumul omagial „PATRIARHUL ARDELEAN“, documentar iniţiat şi îngrijit de scriitorul Artur Silvestri, în curs de apariţie la Editura Carpathia Press. Pentru publicarea acestuia, precum şi a altora care vor urma, există permisiunea d-lui Artur Silvestri.

Vasile I. ZĂRNESCU