AM AVUT NOROCUL SĂ-L CUNOSC…(2)

Vlad Pohila

Aici mă văd nevoit să fac o pauză şi nu numai pentru că amintirile, emoţiile m-au năpădit cum năpădesc tăriile, toamna, stoluri de păsări. Ţin să menţionez că, în următorii 30 de ani, profesorul Raoul Şorban mi-a demon­strat neabătut această atitudine: de frate şi prieten; incredibil pentru mine (posibil, şi pentru alţii), dar m-a tratat mereu, de-a lungul anilor, de la egal la egal… Vreau să cred că am putut să fiu vrednic, demn de încrederea, căldura, prietenia, afecţiunea cu care m-a tratat profesorul Raoul Şorban; oricum, am încercat continuu să-i răspund pe potrivă la aceste extraordinare sentimente.

Mai mult încă, pot spune că Raoul Şorban a avut o atitudine mai aparte nu numai faţă de mine, dar şi faţă de alţi basarabeni… cel puţin faţă de cei pe care i-a cunoscut, pe unii – prin intermediul meu. Buna, frumoasa, emoţionanta sa atitudine şi-a manifestat-o şi în corespondenţa pe care am purtat-o, de-a lungul anilor, şi în timpul întâlnirilor pe care le-am avut, şi în câteva emisiuni acordate la radio şi TV, după 1990, dintre care păstrez un impresionant interviu al său pentru Radio România Actua­lităţi, la emisiunea „Cum vă place?“. Pentru a-mi ilustra, cumva, afirmaţiile, voi repro­duce o dedicaţie a profesorului, pe care mi-a scris-o pe cartea sa O viaţă de artist: între München şi Maramureş (Bucureşti, Editura Meri­diane, 1986).

Mă grăbesc să precizez că acest cadou l-am primit prin poştă, instituţie care – lucru bine ştiut de cei care au trăit în anii de comunism sovietic şi ceauşist —, era expusă unei oribile cenzuri; îmi amintesc, de pildă, abrevierea D-lui, din faţa numelui destinatarului, era constant subliniată cu o linie groasă, de obicei roşie, ca drapelul URSS…

Iată însă dedicaţia:

„Bucureşti, 17 oct. 1988

Ochii care nu se văd nu se uită întotdeauna! Vlad Pohilă este prietenul meu invizibil (şi totuşi!) pe care nu-l uit, nu încetez să-l stimez şi să-l iubesc cu statornică credinţă şi cu speranţa că nu vor trece încă 10 ani (după cum au şi trecut 12) până ne va fi dat să ne revedem.

Cu o frăţească îmbrăţişare de la Raoul Şorban“.

* * *

…La 4 septembrie 1976, seara, am marcat ziua de naştere a pro­fesorului. Nu voi reproduce aici crâmpeie de amintiri – ce au vorbit stu­denţii şi doctoranzii lui Raoul Şorban, ce a zis subsemnatul, cum a punctat discuţia noastră omagiatul. Precizez doar că am stat într-un simpatic restau­rant pe un vaporaş, pe Neva – fluviul care străbate oraşul, nu prea departe de „Călăreţul de aramă“, capodoperă a sculptorului francez Falconet, inspi­rată de personalitatea gravă a lui Petru cel Mare, ţarul rus reformator, tot el şi ctitor al Petersburgului. Restaurantul se numea „Demianova uha“, adică, în traducere, „Ciorba (pescărească) a lui Damian“, după titlul unei fabule de Ivan Krâlov, un contemporan de al lui Puşkin, Lermontov, Gogol. De ziua de naştere a profesorul Raoul Şorban nu am comandat „ciorbă à la Damian“ (era şi seara…), în schimb ne-am delectat cu alte specialităţi de peşte – în genere, bine preparate în Rusia. Nu mai e cazul să insist cât ne-am delectat vorbind cu profesorul şi, poate cel mai mult – ascultându-l.

Un subiect care merită a fi rememorat l-ar constitui impresiile bucureştenilor despre Leningrad şi Moscova. Studenţii se exprimau tranşant, însă diferenţiat: de la „Vai, ce minuni am putut vedea în Rusia!…“ până la „Nu prea au ruşii artă… Mai mult creaţii „de împrumut“, de inspiraţie occidentală, dacă nu chiar făcute de străini sau aduse din alte ţări…“ Cei din urmă degeaba se fereau la început de mine, căci în realitate, aşa cum s-au putut convinge foarte curând, aveau în mine un complice. De la cursu­rile pe care le trecusem în acel an, ştiam care este adevărata origine a multor valori inestimabile din Muzeul tezaurului Rusiei, din Kremlin (numit în rusă cumva metaforic, deci, şi mai confuz – Kremliovskaia Orujeinaia Palata). Astfel, unele valori calificate oficial „daruri ale domnilor moldoveni şi munteni pentru ţarii ruşi“ erau, de fapt, piese din tezaurul României, adus în 1916, „spre păs­trare provizorie“ în ţara aliată. La giganticul Muzeu Ermitaj, din Leningrad, unii turişti germani mai în vârstă identificau, stupefiaţi, tablouri sau sculp­turi pe care le văzuseră înainte de 1945 în Galeria Zwinger din Dresda… A comenta deschis asemenea „descoperiri“ (sau „amănunte“, cum obişnuiau să le numească ruşii) era, desigur, un risc – şi pentru ghizi, şi pentru vi­zitatori –, ceea ce nu însemna că nu se discuta în genere acest subiect. Nu-mi permiteam să abordez subiectul cu bulgarii, în schimb îl savuram cu turiştii polonezi, bunăoară, şi, fireşte, cu românii, pe care îi consi­deram, fără excepţie, „ai mei“ şi, în consecinţă, demni de toată încrederea. Şi, dacă studenţii de la „Grigorescu“ vorbeau pe această temă fie intuitiv, fie având confirmări în nişte cataloage occidentale, aflate şi în biblioteca institutului lor, profesorul Raoul Şorban era dintre cei care văzuse, până la cel de-al doilea mare război mondial, unele capodopere ale artei occidentale, în altă parte decât în Ermitaj!

Din povestirile profesorului am înţeles că vizitase, cu diferite ocazii, mai multe ţări din Europa şi, la un moment dat, l-am întrebat ce impresie îi lăsase Rusia, comparativ cu alte civilizaţii europene. „Dar care Rusie? mi-a răspuns el printr-o întrebare. Căci una este Estonia şi cu totul alta e Rusia ca atare. Numai că… fireşte, Estonia nu e Rusia, cum nici voi, basarabenii, nu sunteţi Rusia… în Rusia însăşi există câteva Rusii: una e Moscova, alta e Leningradul…“ M-a surprins această observaţie privind decalajele, contrastele ce existau (şi mai există) nu numai în cadrul amalgamaticei U.R.S.S., dar şi în perimetrul Federaţiei Ruse. Pe urmă am aflat că vizitase Estonia, în 1968, împreună cu dna Eva Şorban, dar în rest profesorul nu văzuse nici măcar Tula sau Oriol, oraşe considerate „din preajma Moscovei“, aces­tea fiind centrele guberniilor în care avuseseră latifundii contele Lev Tolstoi, respectiv, un alt aristocrat rus, poate şi mai subţire, şi el literat – Ivan Turgheniev. Deja aici, la vreo 200-300 kilometri de marea capitală rusă, se putea vedea o cu totul altă Rusie. Ce să mai vorbim de Tambov, bunăoară – baştina lui Cehov, oraş situat la vreo 500 de kilometri de Moscova!… Sau de aşezările ruseşti de pe Volga, ori despre cele din Ural, Siberia…

Fiind o ţară mare şi complicată, este greu să-ţi formezi o impresie sigură despre Rusia, a continuat Raoul Şorban. „Totuşi, două impresii ge­nerale aş putea să ţi le spun… cu un risc minim de a greşi. Prima ar fi aceas­ta: deşi se declară, ca şi la noi, că „totul se face pentru om, pentru binele lui“, în realitate aici cele mai multe sunt potrivnice comodităţii oame­nilor, fericiţi în ziare dar foarte necăjiţi în stradă. De pildă, o uşă care s-ar părea că trebuie împinsă, dar se dovedeşte că o deschizi numai dacă tragi de ea… Sau felul cum e făcut traseul cu autocarul, pentru turişti: poate din raţiuni strategice, dar am mers pe un itinerariu în care cele mai multe mo­numente se pot vedea din spate… Şi a doua impresie: în pofida unei mari literaturi clasice, în pofida unor impresionante opere de artă şi cul­tură în muzee, în viaţa de toate zilele, aici, să nu-ţi fie cu supărare, „niet kultura…“

Cum era să-mi fie cu supărare?… Am raportat adeseori aceste impre­sii ale unui intelectual român de marcă la banalul cotidian rusesc, în care m-am aflat vreo şase ani. De câte ori mi-am amintit de spusele lui Raoul Şorban, de câte ori i-am dat dreptate!

* * *

Peste câteva zile „grupul meu şi al profesorului R. Şorban“ avea să părăsească Petersburgul, iar peste încă o zi – şi Rusia, cu avionul de la Moscova. În ultima seară stăteam cu turiştii-studenţi în barul de la hotel, „la un pahar de vorbă“ (de altfel, beam Saperavi, un vin georgian, o varie­tate din cele care plăcea şi lui Stalin!), când am fost solicitat de profesorul Raoul Şorban. Şi-a cerut scuze pentru că m-a scos „de la voia bună tinerească“, adăugând că vrea să-mi facă, la despărţire, un cadou. „Cam neobişnuită, mica mea atenţie, a precizat profesorul, deoarece nu e pentru tine ci… pentru mama dumitale. I-o dai şi-i spui că e de la un profesor din Bucureşti, pentru că a crescut, în ciuda acestor vremuri, un fiu ca tine…“ Abia atunci i-am mărturisit că mama şi tata au crescut, chiar că în pofida unor vre­muri oribile, nouă copii: cinci fiice şi patru feciori, eu fiind mezinul, şi al şapte­lea „în lista generală“. Când ne-am revăzut la Bucureşti, în toamna lui 1989, i-am spus profesorului Raoul Şorban că mama îşi punea cu mândrie, acolo, în satul meu natal, la sărbătorile creştine peste an, marama pe care i-o dăruise profesorul de la Bucureşti. Mama s-a prăpădit chiar în vara lui 1989; era cu doi ani mai tânără decât generosul profesor. Tata avea să se călătorească în toamna lui 1994, la 83 de ani, fiind din 1911. Dumnezeu să-i odihnească pe cei dragi şi vrednici, plecaţi fără întoarcere dintre noi…

Atracţia polilor

S-ar putea să fi citit cândva, pe undeva, despre acest fenomen – atracţia polilor, a extremităţilor, însă cu timpul mi se formase o idee aproape fixă: există această atracţie ce sfidează distanţele, depărtările, graniţele, barierele, piedicile… Fenomenul (dacă e fenomen, sau poate altceva, nu mai contează) mi s-a părut deosebit de edificator în relaţiile dintre comunităţi, deşi, desigur, se regăseşte şi în raporturile dintre oameni.

Despre „atracţia polilor“ românimii, despre diferite aspecte şi amănunte vizând relaţiile spirituale, sufleteşti ale transilvănenilor şi basarabenilor am vorbit în msi multe rânduri cu profesorul Raoul Şorban, după decembrie 1989.

Odată, când i-am arătat şi o carte, cu acest subiect – Lumini mo­delatoare: Legături literar-spirituale între Moldova (Basarabia) şi Transilva­nia (Chişinău-Bucureşti, 2002), după ce a răsfoit-o, profesorul mi-a zis: „Pro­babil că nici un cronicar nu va consemna relaţia tatălui meu, Guilelm Şorban, cu Basarabia… Însă el ştia, la sigur, că i-a spus în timpul vieţii cineva, un politician sau poate un intelectual basarabean, că încă pe atunci, în primii ani după Unirea din 1918, melodiile sale sunt cântate şi în Basarabia. Cum erau cântate şi în Bucovina, şi printre românii din Voivodina, şi de către aromânii din Macedonia, din Grecia…“ L-am asigurat că piesele Mai am un sigur dor, Pe lângă plopii fără soţ, Pe umeri pletele curg râu etc. fac parte din repertoriul favorit, „casnic“, „familial“, dar şi public (colective corale, inter­preţi consacraţi) al basarabenilor şi acum, că eu le-am auzit de la părinţii mei, care le ştiau de la părinţii lor. În anii de regim bolşevic, atunci când în R.S.S. Moldovenească se inocula o teribilă alergie la tot ce e românesc (sti­mulată, de altfel, şi de autorităţile de azi de la Chişinău), tocmai populari­tatea ieşită din comun a acestor piese le-a menţinut în repertoriul public. Erau incluse şi în manuale de muzică pentru şcolile medii de cultură gener­ală sau de specialitate, dar printr-un truc (posibil, premeditat): cu indicaţia „versuri de Mihai Eminescu /G. Coşbuc etc./, muzică po­pulară “ – evident, pentru a nu se întreba lumea cine este, de unde este Guilelm Şorban…

Cum am menţionat şi în capitolul dinainte, profesorul Raoul Şorban avea o clară predispoziţie pentru Basarabia, chiar o fascinaţie a ei; cât l-am cunos­cut, a manifestat continuu cel mai viu interes faţă de soarta basarabenilor ascultă, uneori, serile, „Radio Chişinău“, sincer să fiu, l-am tratat cu o doză de neîncredere. Şi iată că prin 1985, primesc de la el un plic în care era o scrisoare în scrisoare. Mă ruga să transmit cea de-a doua scrisoare unei crainice de la „Radio Chişinău“, Tamara Bârzoi. Venise în ca­pitala basarabeană de la Cernăuţi, unde era şi mai dificil să te manifeşti ca om de creaţie, ca promotor al culturii româneşti. Frumoasă şi la chip, şi la voce, şi în comportament, doamna T. Bârzoi era la noi, cu certitudine, craini­ca cea mai îndrăgită şi mai apreciată de toţi radioascultătorii. Profesorul Raoul Şorban îi elogia o emisiune concretă: La vatra horelor, o emisiune gen Melodii preferate, însă axată exclusiv pe folclorul nostru muzical, şi pe care dânsa o prezenta în fiece sâmbătă, timp de o oră. I-am transmis scrisoarea, îmi amintesc cât de emoţionată era artista citind aprecie­rile elogioase ale unui profesor de la Bucureşti, specialist în studiul artelor. Erau, însă, acele timpuri incredibile când o laudă din România – oricât de obiectivă, oricât de motivată, lauda – putea să dăuneze unui intelectual din Basarabia şi doamna Tamara Bârzoi s-a mulţumit să păstreze scrisoarea în arhiva personală, o fi arătat-o poate celor mai apropiaţi oameni. În 1989, la Bucureşti, i-am povestit lui Raoul Şorban că a adus, prin scrisoarea sa, o mare bucurie unei mari artiste de la Chişinău.

De altfel, mai în glumă, mai în serios, profesorul Raoul Şorban zicea că a cunoscut şi a îndrăgit Basarabia datorită unor artiste venite de la Chişinău. Era vorba, după cum îmi lămurise, de nişte balerine, invitate din Basara­bia pentru trupa de balet, nou-formată, prin 1920, a Operei de la Cluj. Ceea ce-mi spunea la modul cel mai serios despre Basarabia – şi mi-a repetat-o de câteva ori – e că tragedia basarabenilor, rupţi la 28 iunie 1940 din cor­pul României, urmare a acelui violent ultimatum dat de Stalin României, da, tocmai această tragedie l-a ajutat să suporte cumva mai uşor Dicta­tul de la Viena, l-a pregătit şi l-a fortificat moraliceşte când, aidoma altor trei mi­lioane de români din Ardealul de Nord, el s-a văzut sub ocupaţia horthystă.

În toamna anului 1989, când ne-am revăzut la Bucureşti, românii din Basarabia trăiau, de câţiva ani deja, sub imperiul unei nemaipomenite euforii generată de liberalizările la care se deda Mihail Gorbaciov. Se sim­plificaseră mult şi procedurile de a călători peste hotare, cu deosebire în „lagărul socialist” şi, în consecinţă, pentru noi, basarabenii, devenise mai puţin problematic să mergem în România, cel puţin la rude. Am trecut Pru­tul la câteva săptămâni după 27 August 1989 – o zi cu adevărat măreaţă, când la Chişinău avuse loc prima Marea Adunare Naţională: atunci, o mare de oameni (300-400 de mii, dar poate chiar peste o jumătate de milion) au cerut autorităţilor comuniste să ni se redea alfabetul latin (interzis în primul an de ocupaţie sovietică, după 28 iunie 1940) şi să fie declarată limba română, limbă oficială („de stat“, cum se spunea la noi). Peste câte­ va zile, pe 31 August 1989, sesiunea Sovietului Suprem (Parlamentul) al R.S.S. Moldoveneşti s-a văzut nevoit să satisfacă aceste doleanţe. În Româ­nia terorizată de dictatura comunistă, de cultul cuplului Ceauşescu, cu toate interdicţiile, în pofida izolării la care erau supuşi oamenii, oricum s-a putut afla despre această mare, incredibilă, izbândă a basarabenilor. De aceea, nu m-a prea surprins faptul că, la postul vamal de la Nicolina-Iaşi, un vameş m-a întrebat în şoaptă dacă nu am cumva un exemplar de Glasul – prima revistă cu litere latine din Basarabia sovietizată. Primele două numere ale Glasul-ui fuseseră tipărite semiclandestin (în februarie, apoi în iulie 1989, aşadar, până la adoptarea Legii din 31 August 1989) la Riga (Letonia) şi, respectiv, la Vilnius (Lituania). I-am dat cu plăcere acelui vameş – desigur, nu numai curios, dar şi curajos – câte un exemplar de Glasul, apoi şi câte­va numere de Literatură şi artă, şi un număr al revistei ilustrate Moldova, pe a cărei copertă era înveşnicită o scenă de la Marea Adunare Naţională de la Chişinău. Le-a luat, făcând ochii mari-mari, le-a pus înfrigurat într-o geantă şi abia după aceasta mi-a strâns cu putere mâna. Apoi s-a întors brusc, să nu văd că în ochi îi licăreau lacrimi. Cum trenul stătea destul de mult în gară, l-am mai văzut de câteva ori, am vrut să mai discut cu el, dar se pare că mă evita. Totuşi, pentru a-i dovedi sinceritatea complicităţii mele, am ţinut „să-l prind“ într-un moment potrivit: când eram parcă numai noi doi în coridorul vagonului – şi i-am spus, cu neascunsă mândrie, că am par­ticipat personal la editarea Glasului. Chiar dacă i-am arătat numele meu pe nişte articole, şi aveam asupra mea şi paşaportul roşu, sovietic, care îmi confirma identitatea, după felul cum mi-a surâs îngăduitor, mi-am dat seama că nu m-a crezut… În context, Raoul Şorban nu numai că m-a crezut, dar mi-a şi spus ceva în stilul său inconfundabil: „M-aş fi mirat dacă nu aveai şi tu o implicare în această realizare extraordinară… Faceţi acum în Basara­bia ceva pe măsura activităţii Astrei, sau poate a memorandiştilor… nici nu am un titlu potrivit de comparaţie, zău aşa…“

În septembrie-octombrie 1989, mi-a fost dat să revăd adeseori, în Ţară, reacţia vameşului de la Nicolina: ochi înlăcrimaţi de nereţinută încântare, amestecată cu un soi de invidie, dar şi cu spaimă, şi mai greu de ascuns.

Poate că făceam caz de implicarea mea în editarea Glasului… însă era (şi rămâne!) obiectul unei îndreptăţite mândrii. Nu m-am supărat pe cei care îşi manifestau neîncrederea, chiar dacă nu spuneau direct: „Ei, tromboneşte şi acesta…“ Îmi era suficient că mă credea Raoul Şorban şi prietenii săi, de pildă, publicistul Adrian Riza, sau istoricul şi criticul literar Mihai Ungheanu (ca să invoc numai două nume, care îmi erau cunoscute, din presă, şi înainte de a-i cunoaşte personal). La Bucureşti venise pentru câteva zile, în acelaşi timp, şi prietenul meu Zava (Iurie Zavadschi), care participase la pregătirea primelor numere de Glasul în calitate de pictor; fusesem împreună şi la Riga, şi la Vilnius – aşadar, aveam alături dovada ce-a mai elocventă, „o probă vie“.

Când a aflat că Zava este (şi) pictor, profesorul Raoul Şorban s-a interesat dacă avem la Chişinău şcoală de arte plastice şi în ce limbă se predă acolo. Erau pe atunci trei şcoli de arte plastice la Chişinău şi alte câteva în oraşele mai răsărite din sudul, nordul, respectiv centrul Basarabiei; funcţiona şi o facultate, în cadrul actualei Universităţi Pedagogice „Ion Creangă“. Din lipsă de manuale în română, dar şi pentru că nu erau cadre naţionale, majori­tatea disciplinelor se predau, fireşte, în limba rusă. Însă, în conformitate cu noua lege cu privire la limba oficială în R. Moldova, urma să se treacă la învăţământul în română. În frumosul său atelier din preajma Poliţiei Munic­ipale, profesorul Raoul Şorban a ales un set de cărţi, cu precădere manuale de pictură şi de istoria artelor şi ne-a rugat să le transmitem la o şcoală de artă din Chişinău. Le-am dat maestrului Alexe Colâbneac, un excelent gra­fician, care avea ore la Şcoala de arte plastice „Repin“, transformată ulte­rior în Colegiul de Arte „Alexandru Plămădeală“. A primit surprins darul de la Bucureşti, a răsfoit cu multă atenţie acele ma­nuale. Nu vedea prima dată texte de specialitate în română, dar astfel a fost pus în faţa şansei de a preda mai multe obiecte în limba copiilor chiar înainte de termenul prevăzut: din toamna lui 1989, deşi se preconiza „româ­nizarea“ programei de studii din anul următor, 1990. Cred că i-au prins bine acele cărţi… cred că au fost utile şi învăţăceilor lui.

(Continuare în episodul următor)

Vlad Pohilă

***

Articolul d-lui Vlad Pohilă este preluat din volumul omagial „PATRIARHUL ARDELEAN“, documentar iniţiat şi îngrijit de scriitorul Artur Silvestri, în curs de apariţie la Editura Carpathia Press. Pentru publicarea acestuia, precum şi a altora care vor urma, există permisiunea d-lui Artur Silvestri.

Vasile I. ZĂRNESCU