AM AVUT NOROCUL SĂ-L CUNOSC…(1)

Vlad Pohila

Dacă aş scrie o carte cu subiectul „Am avut norocul să-i cunosc…“ – şi într-adevăr am avut norocul să cunosc mulţi oameni extraordinari, nu­meroase personalităţi remarcabile —, ei bine, dacă ar fi să fie… aş deschide această carte, obligatoriu, cu un eseu despre profesorul Raoul Şorban.

Acum treizeci de ani, în Rusia…

Întâmplarea a avut loc cu exact trei decenii în urmă. Trecuse un an de când absolvisem facultatea, la Chişinău, şi de un an lucram, mai mult la Moscova, ca ghid şi translator la Biroul de turism pentru tineret „Sput­nik“ (omologul B.T.T.-ului din România). Era un sfârşit de vară, deosebit de frumos, devenit şi de neuitat: atunci am avut şansa unică de a fi, în Rusia, ghid şi interpret pentru un grup de studenţi şi profesori de la Institutul de Arte „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti. Aveau o excursie pe traseul Moscova-Zagorsk-Leningrad (Petersburg)-Moscova.

Nu era un grup turistic tocmai obişnuit, măcar şi pentru că progra­mul lui prevedea vizitarea unor obiective (muzee de artă, expoziţii itinerante, palate ale ţarilor ruşi etc.) pe unde nu ajungeau chiar toţi turiştii străini. De exemplu, un muzeu de artă „populară“ (de fapt, de artă bisericească, sau cu conţinut religios) – la Zagorsk, oraş la vreo sută de kilometri de Mosco­va, numit acum Serghiev Posad, celebru pentru că este, de-a lungul a patru secole, reşedinţa patriarhilor ruşi. Excursia includea şi o vizită la Muzeul de arte frumoase „Puşkin“ din Moscova, cu o excepţională colecţie de picturi ale impresioniştilor şi ale postimpresioniştilor francezi, ale expresioniştilor germani şi scandinavi etc. La fel, şi la Muzeul Rus din Leningrad, în care erau expuse sute de creaţii ale avangardiştilor ruşi, infinit mai multe decât în Galeriile Tretiakov din Moscova, vizitate cam de toţi turiştii. Grupul de la „Grigorescu“ era format din 32 de persoane, preponderent studenţi, dar şi câţiva doctoranzi şi doi profesori.

Dintre acei studenţi, am putut urmări evoluţia profesională a lui Cristian Velescu – critic şi istoric de artă, pictor, poet, prozator, muzician. Apoi, pe cea a Magdei Cârneci – îl cunoşteam, nominal, pe tatăl ei, ca poet şi traducător din Charles Baudelaire, şi nu m-a mirat defel că Magda a ajuns şi ea nu numai critic de artă, dar şi o poetă de seamă (dacă nu mă înşel, semnează şi/sau cu numele Magdalena Ghica). Mai era fiica profesorului Paul Constantin, am reţinut că avea o specializare rarisimă pe atunci, în lumea comunistă – design vestimentar, din câte ştiu, şi-a con­tinuat studiile postuniversitare la Paris. Mai era un doctorand care, plecând din ţară, fugind de comunism, a făcut o frumoasă carieră didactică şi de cercetare în lumea egoistă a capitalului – mai întâi în Italia, apoi în Germa­nia. Responsabil de acest grup, de excursia studenţilor de la „N. Grigores­cu“ era profesorul dr. Raoul Şorban, secundat de profesorul dr. Paul Constantin. Ambii extrem de simpatici, însă profesorul Raoul Şorban mi s-a părut din start nu ştiu cum mai deschis, mai pitoresc, mai ieşit din comun.

Excursia a durat două săptămâni, timp suficient pentru a ne cunoaşte destul de bine, reciproc. Contactul cotidian mi-a prilejuit numeroase tan­genţe cu profesorul Raoul Şorban, iar acestea au culminat, cred, la Leningrad, în timpul unei plimbări pe artera principală a oraşului – faimosul Nevski Prospekt, adică Bulevardul Nevski –, descris în mai multe capodopere ale prozei şi poeziei ruse: poeme de Puşkin, nuvele de Gogol, romane de Dostoievski…

Aşadar, ne plimbam pe Nevski Prospekt, dinspre Amiralitate şi Fortă­reaţa Petru şi Pavel spre Gara Moscova. O pură coincidenţă, cred, făcuse să fie ziua de 3 septembrie. În acel an, 1976, tocmai terminasem nişte cursuri speciale de muzeistică la Moscova şi Leningrad, cunoşteam destul de bine aceste oraşe, muzeele lor, extrem de numeroase şi foarte bogate, alte remarcabile obiective de interes turistic.

În linii mari, ştiam, deja, cine e Raoul Şorban. Cu câteva zile în urmă, intrasem cu el şi cu câţiva studenţi de la Institutul de Arte „Nicolae Gri­go­rescu“, într-o librărie în care se vindeau cărţi din ţările comuniste („frăţeşti”), inclusiv din România. Librăria se numea, desigur, „Drujba“ („Prietenie”) şi se afla în chiar inima Moscovei – la un kilometru de Kremlin şi la jumătate de kilometru de „Moskovski Soviet“ – Primăria capitalei sovietice! M-am oprit la vitrina cu cărţi de artă şi… m-am gândit încă o dată ce surprize plăcute îţi oferă uneori întâmplarea. Prima carte ce atrăgea atenţia vizitatorului aces­tei librării era una a profesorului Raoul Şorban! O văd şi acum… era o tra­ducere în franceză a monografiei-album Friedrich von Boemhes, tipărită în Editura Meridiane, cred că în 1975… I-am arătat-o, emoţionat, profesoru­lui şi pentru că spusesem ingenuu: „Domnule profesor, e în vânzare şi o carte a dumneavoastră.!“ – de parcă i-aş fi anunţat un debut editorial –, Raoul Şorban a făcut, în replică: „A, da, e într-adevăr o carte a mea… Am vreo 20 de cărţi despre pictură şi despre pictori, de istoria artei…“ Am recunoscut, cu francheţe, jenat, că nu-l cunoşteam ca autor de monografii de artă.

După invadarea, în august 1968, a Cehoslovaciei, de către U.R.S.S. şi aliaţii ei, dar între care nu s-a înscris şi România, la Chişinău a fost interzisă comercializarea cărţilor româneşti. Tot atunci au fost sistate abonamentele la presa periodică de la Bucureşti, până prin 1988 nu s-a organizat în Basarabia nici o expoziţie de artă românească, nu puteau veni în turneu teatrele, formaţiile de muzică populară sau uşoară, nici interpreţii de muzică serioasă… Astfel încât noi, basarabenii, procuram literatură românească, traduceri în română din literatura universală de aiurea: la Moscova, în Leningrad, la Kiev, în alte oraşe mari din fostele republici sovietice. Deoarece ne confrun­tam cu diverse probleme (şi de ordin financiar şi cu transportarea aces­tor cărţi), fireşte, făceam rost, în primul rând, de literatură artistică, câte ceva din istorie şi/sau filozofie (astea din urmă fiind drastic selectate de o cenzură specială, care funcţiona în U.R.S.S. chiar şi în domeniul comercial­izării cărţilor din ţările „socialiste frăţeşti”). Acum sper să fie clar de ce nu prea aveam cum să-l cunosc în 1976 pe istoricul şi criticul de artă Raoul Şorban: pe atunci, arta românească se reducea pentru mine, ca şi pen­tru majoritatea tinerilor basarabeni, la nume cu totul sonore: Nicolae Gri­gorescu, Constantin Brâncuşi, Ciprian Porumbescu, George Enescu, Maria Tănase, Liviu Ciulei, Radu Beligan…

Mi-am procurat şi de acea dată, ca şi unii turişti de-ai mei, la librăria din Moscova, mai multe cărţi editate la Bucureşti, inclusiv mini-monografia despre Friedrich von Boemhes. „Aş putea să cumpăr şi eu un exemplar… al cărţii mele?“, m-a întrebat profesorul R. Şorban. „Cum să nu?“, i-am răspuns. „Dar două… trei exemplare?“ Întrebarea mi s-a părut insinuantă, oricum, m-am interesat la librăriţă câte exemplare de Boemhes au în vânzare. Fu­seseră aduse de la Bucureşti, de tot, zece exemplare, înaintea noastră cine­ va cumpărase deja două cărţi.

Peste câteva zile era să înţeleg „ciudatul“ interes al profesorului Raoul Şorban pentru cartea sa, tradusă în franceză, tipărită la Bucureşti şi co­mercializată la Moscova: între timp, protagonistul, pictorul şi filozoful Friedrich von Boemhes plecase din România în patria sa istorică, în ţara strămoşilor săi – în Germania Federală de atunci, iar acest „act de înaltă trădare a patriei socialiste“ a avut consecinţe nu dintre cele mai plăcute şi pentru autorul monografiei, pentru profesorul Raoul Şorban. Mult mai târziu, în anul 2003, la Stoiana de lângă Cluj, la conacul lui Şorban, era să-l cunosc personal pe marele pictor german-român. Atunci, având complicitatea lui Raoul Şorban, i-am povestit maestrului Boemhes „cum l-am cunoscut la Moscova“… A ascul­tat cu gravitate nemţească şi totuşi, emoţionat, această istorioară, după care mi-a dăruit un album cu reproduceri ale unor tablouri excepţionale, apocaliptice, pictate deja după ce părăsise România.

* * *

Să revin, însă, la Petersburg, Leningradul de atunci – 3 septembrie 1976.

Mergeam, aşadar, „fără grabă şi fără teamă“, cu profesorul Raoul Şorban, pe Nevski Prospekt.

Îmi erau foarte dragi românii din Ţară care se interesau de „locurile româneşti“ – sau, cum le mai ziceam, „intersecţiile româneşti“ din Rusia – şi Raoul Şorban nu era dintre cei pur şi simplu curioşi, era dintre cei sincer interesaţi, „sorbea“ fiece amănunt pe această temă. La Moscova le arătasem, la vreo sută de metri de Kremlin, o casă din secolul XVII, unde lucrase ca „tălmaci“, la „Posolski Prikaz“ („Departamentul soliilor“, prototipul Minis­terului de Externe de mai apoi), Spătarul Nicolae Milescu şi de unde ple­case într-o expediţie devenită istorică, în Siberia şi China… Ceva „mai la vale“, le atrăgeam turiştilor mei atenţia la o frumoasă biserică, din sec. XVIII, cu hramul Sfîntului Nicolae, în a cărei curte fusese înmormântat Dimitrie Cantemir. La Petersburg, lângă vechea Universitate, se păstrase un palat somptuos, în care trăise Antioh Cantemir, fiul principelui moldovean, tot el diplomat de vază al Rusiei la Londra şi la Paris, şi primul poet rus în sensul adevărat al acestui cuvânt. La un capăt al Bulevardului Nevski, unde se înălţa Ami­ralitatea, se află şi straşnica Fortăreaţă Petru şi Pavel (Petropavlovskaia Krepost), transformată de ţarul Nicolae I în puşcărie. Aici au fost întemniţaţi mulţi ruşi rebeli, de la ţărani iobagi răsculaţi şi până la opozanţi ai autocraţiei din rândul intelectualilor – bunăoară, aşa-zişii „decembrişti“, între care erau unii prieteni de-ai lui Puşkin; un deţinut al acestei închisori, devenit celebru, fusese şi Dostoievski. Dintre români, deţinuţi ai Fortăreţei Petru şi Pavel au fost cel puţin două personalităţi notorii: publicistul şi scrii­torul Nicolae Zubcu-Codreanu, narodnicist (poporanist), originar din Basarabia, şi un diplomat, Diamandi, ambasadorul României în Rusia într-o perioadă extrem de tulbu­re – Primul Război Mondial şi revoluţiile ruseşti din 1917. „Cu poporanistul e destul de clar… dar pe acesta, pe ambasador, de ce l-au băgat în fortăreaţa-închisoare?“, întrebau aproape că obligatoriu turiştii români. „Ei, astfel şi-a manifestat Lenin protestul în legătură cu unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918…“, era răspunsul. „Curioasă formă de protest, al ruşilor… a remarcat profesorul Şorban. Şi mai curios e că la fel „protestau“ pe atun­ci, în 1918, şi ungurii, când transilvănenii se uneau cu Vechiul Regat. Com­plexe identice, abordări identice…“

De la Amiralitate şi fortăreaţa-puşcărie (transformată în anii de regim sovietic în muzeu), în una din primele case de pe Bulevardul Nevski, i-am arătat profesorului Raoul Şorban cafeneaua Wulf, frecventată în epocă de cel mai iubit poet al ruşilor, Aleksandr Puşkin, iar mai târziu – şi de alţi mari poeţi ruşi, până la Blok şi Esenin… „Esenin e simpaticul cela de poet rus­tic, nu? Cel care avuse o idilă cu balerina Isadora Duncan… Până la urmă, şi-a pus capăt zilelor, într-un hotel din preajmă, dacă nu mă înşeală memo­ria…“, a comentat profesorul. Memoria nu-l înşela: hotelul Astoria, numit anterior L’Angleterre şi unde se sinucisese poetul Serghei Esenin (conform unor date mai recente, ar fi fost asasinat), se afla la câteva intersecţii de traseul nostru. Cu două zile în urmă, oprisem autocarul cu grupul de la „Grigorescu“ lângă acest hotel: poate nu era locul cel mai indicat, însă aici le povesteam câte ceva despre noua literatură rusă, inclusiv despre poezia lui Esenin şi despre tragicul său deznodământ. De altfel, peste ani, profesorul Raoul Şorban avea să mă uimească continuu cu memoria sa feno­menală… – aşa mi s-a părut memoria sa şi la ultima noastră întâlnire, de la 1-2 iunie 2006.

* * *

…Urma să mergem spre o stradelă lăturalnică, Kuznecinîi pereulok, la casa lui Dostoievski, transformată în muzeu literar-comemorativ – unic la Leningrad şi unul din foarte puţinele în Rusia –, dar pe care Oficiul de tu­rism nu-l recomanda turiştilor pentru a fi vizitat. Şi aceasta în condiţiile în care erau recomandate cu insistenţă – numai la Leningrad! – vreo 60 de case şi locuri omagiale legate de personalitatea lui Lenin! Cât profesorul îmi povestea ce mult erau gustate romanele lui Dostoievski în tinereţea sa, în România interbelică, şi cât de pasionaţi sunt occidentalii de Fraţii Karamazov, Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Demonii, Jucătorul sau de Amintiri din casa morţilor, Însemnări din subterană etc., în special intelectualii din Ger­mania (Federală), unde fusese într-o delegaţie puţin timp înainte de a veni cu studenţii săi în URSS, m-am gândit să ne abatem puţin din drum, să facem o deviere, un popas la hotelul Evropeiskaia (Europa). Era unul dintre cele mai luxoase hoteluri din Leningrad, unde erau cazaţi aproape că exclu­siv „burghezii“ – mai ales turişti din Vest, dar şi unii „burghezi sovietici“, nomenclaturiştii de cel mai înalt rang. La barul de aici se servea cea mai bună cafea din oraş, preparată după reţete italiene, se putea bea un whisky… – ceva cu totul exotic pentru oamenii sovietici.

Pentru mine, însă, hotelul Europa se identifica, esenţialmente, cu un chioşc de ziare, din hol… Se vindeau acolo tot felul de publicaţii periodice străine, inclusiv „ziare burgheze“. Vă puteţi imagina ce însemna aceasta pentru un simplu om sovietic, dar mai ales pentru unul cu facultatea de jurnalism – să procuri, aproape că nestingherit, nu numai l’Humanité, Le Drapeau Rouge, l’Unita, Morning Star (ziare comuniste sau de stânga din Vest), dar şi Le Monde, Le Soir, Il Corriere della Sera, The Guardian!… Cel mai scump ziar sovietic era pe atunci Pravda, organul C.C. al P.C.U.S. – costa trei copeici, celelalte ziare – inclusiv cotidianele din „ţările socialiste frăţeşti“! – costau două copeici, pe când astea burgheze se vindeau la un preţ exor­bitant… de 50-60 de copeici! (un salariu mediu era de circa 100 de ruble). Dar vă rog să mă credeţi că se merita!

Cumpărasem şi în acea zi de la Europa din Leningrad un braţ de ziare în diferite limbi, „socialiste“, dar, evident, şi „burgheze“. S-a întâmplat că deasupra vrafului să fie Trybuna Ludu, ziarul comuniştilor polonezi, şi cât aranjam ziarele ca să le pun într-o geantă, privirile mi s-au oprit la un titlu peste un text nu prea mare, strâns într-un chenar negru: „Zmarl Mao Tze Tung“. „Dom’ profesor, ca să vedeţi, a murit Mao, liderul chinez!…“, am exclamat atunci, în plină stradă. „Nu se poate…“, a făcut neîncrezător Raoul Şorban. „Ba da, iată, scriu polonezii… Mint şi ăştia, dar nu ca ruşii, de aceea îi cred pe polonezi…“ „Cunoşti limba polonă? Ce înseamnă zmarly?“ „Zmarly ar fi în română defunct, decedat, răposat“. „Înseamnă că e chiar aşa…“

Am mers ceva timp în tăcere şi, după ce am trecut de cel mai mare magazin universal din oraş, faimosul Gostinnâi Dvor, profesorul s-a oprit la colţul cu stradela unde era casa-muzeu Dostoievski. „Sper să nu te supere întrebarea mea… a început Raoul Şorban. De ce mi-ai spus cu un fel de bucurie despre decesul lui Mao? Poate nu ştii, dar Mao are mulţi adepţi în Occident, poate cu deosebire în Franţa: Jean-Paul Sartre, mulţi tineri, studenţi…“ Avusesem, deja, ocazia să citesc din Franţa şi altă presă decât l’Humanité şi l’Humanité Dimanche, comunicasem cu unii intelectuali de la Paris şi i-am spus profesorului Raoul Şorban exact ceea ce credeam: „Ei, francezii îşi pot permite şi luxul de a avea simpatii aberante… Pentru noi, însă, Mao… Poate cu moartea lui se încheie încă o epocă oribilă în istoria omenirii. Acesta e răspunsul meu la nedumerirea dvs., domnule profesor. Dar am şi eu o nedumerire: când v-am spus că a murit Mao, dvs. de ce aţi zis că aşa ceva e imposibil?“ În replică, a râs doar… avea un fel de a râde extraordinar de frumos. Peste puţin mi-a răspuns, totuşi: „Am zis şi eu aşa, ceea ce nu înseamnă că împărtăşesc această atitudine a francezilor, a unor francezi. Dar dumneata… ce ai dumneata cu China, cu Mao, ce legătură poţi să ai?“ „Păi am cea mai directă legătură, am spus, fără ezitare. Pentru că am oroare de cultul personalităţii. Părinţii mei, multe rude de-ale mele au suferit din cauza cultului lui Stalin: care s-au evacuat, în dreap­ta Prutului, lăsând totul baltă în Basarabia, care au fost deportaţi în Siberia… Mao a nenorocit cu cultul personalităţii sale un miliard de oameni… Iar acum, iată, şi în România, sunt nişte manifestări, nişte semne nu prea frumoase ale cultului lui Ceauşescu… şi aceasta, desigur, mă doare…“ Brusc, pro­fesorul a prins a se uita la mine altfel… ceva se schimbase în privirile sale senine, jucăuşe. După o scurtă pauză, mă întrebă: „Dar dumneata… cine eşti, de fapt: rus sau român?“ Mai auzisem această întrebare de la românii din Ţară, însă din gura unui profesor universitar, autor a 20 de cărţi, întrebarea îmi suna cu totul ciudat. „Domnule profesor, dar… mă jigniţi, am zis eu, sincer îndurerat. Cum să fiu rus? Sunt român… tocmai de aceea nu pot fi indiferent cum evoluează lucrurile în România, cu cultul personalităţii lui Ceauşescu… Dacă nouă, celor din Basarabia, nu ne este tocmai bine, măcar acolo să fie bine….“ „Dar ai naţionalitate sovietică, nu-i aşa? De aceea vroiam să te întreb: cum te simţi, lăuntric, cum te identifici – mai mult ca român sau…“ Nu şi-a continuat gândul, pentru că efectiv l-am întrerupt: „Mă simt numai ca român, dom’ profesor… Ca şi părinţii mei, posibil ca şi bunicii mei pe care, ce-i drept, nu i-am apucat… Ai mei sunt originari din judeţul Soroca, acolo şi trăiesc, nu departe de vechea cetate… Cu so­vieticii, cu ruşii am, în termenii lui Jean-Jacques Rousseau, doar un contract cetăţe­nesc… ei da, şi unul cultural… însă nimic mai mult, nimic ce ar ţine de suflet…“

Mi s-a părut – pe urmă am aflat că aşa i se păruse şi profesorului – că eram numai noi doi în tot Leningradul cela cu cinci milioane de locuitori… Nu o să uit nicicând privirea lui Raoul Şorban: în ochii lui străluceau la­crimi. „Desigur, ştiam că mulţi basarabeni au trebuit să se refugieze de Armata Roşie… ţin minte şi cum s-au refugiat… Ştiu, fireşte, că mulţi alţii au fost deportaţi în Siberia… De aceea credeam, greşit, că v-au înfrânt. Şi iată că azi, pe 3 septembrie 1976, aflu aici, în fosta capitală a Rusiei, că ruşii nu v-au înfrânt… Nu-ţi imaginezi cât de bucuros sunt, Vlade… [Până la acest moment mi s-a adresat exclusiv cu „domnul Pohilă“, „domnul ghid“ (sovie­tic!...)]. Mâine am aniversare şi vreau să te invit să stăm seara împreună la vreun restaurant, unde zici tu că ar fi mai bine. Iar pe urmă… pe urmă… să ştii, Vlade, că de azi înainte îmi eşti pentru totdeauna prieten şi frate, frate şi prieten, cum vrei…“

M-a îmbrăţişat, pot spune, cu părintească afecţiune – eu aveam 23 de ani, profesorul împlinea peste o zi 64 de ani. Cum sunt cam neîndemâ­natic de felul meu, am împrăştiat pe caldarâm maldărul de ziare şi cât le culegeam de pe jos, l-am auzit pe profesor spunând: „Şi când mai reuşeşti să citeşti atâtea ziare?! Căci, am observat, cheltui mult timp pentru pregătirea profesională, eşti un ghid foarte bine documentat pentru nişte oraşe ca Leningrad sau Moscova, cu atâtea muzee remarcabile. Însă dacă eşti ziarist, e firesc să citeşti cât mai mult… Printre altele, şi eu citesc multe ziare, am la Bucureşti abonament până şi la ziarul Moldova socialistă…“ „Chiar nu aveţi ce face, domnule profesor?! Să pierdeţi timpul cu asemenea ziar!…“, a ţipat ziaristul din mine. „Dacă îţi mai spun că uneori, serile, mai ales, ascult şi Radio Chişinău… a continuat Raoul Şorban. Nu te mira, e un principiu al meu: măcar astfel nu cedez Basarabia ruşilor. Nu ştiu ce cred alţi români, însă eu, ca român din Ardeal, trecut prin focul altei ocupaţii străine, maghiare, nu am dreptul moral să cedez Basarabia…“ Îl ascultam fascinat, ca vrăjit… nu ştiu ce aş fi dat să nu se oprească… Statuie din Leningrad să fi fost, şi tot ţi se ridica un nod în gât la auzul unor asemenea cuvinte! Copleşit de emoţii, nu i-am mai putut spune nimic şi aşa, în tăcere, ne-am continuat drumul spre Casa-muzeu Dostoievski…

(Continuare în episodul următor)

Vlad Pohilă

***

Articolul d-lui Vlad Pohilă este preluat din volumul omagial „PATRIARHUL ARDELEAN“, documentar iniţiat şi îngrijit de scriitorul Artur Silvestri, în curs de apariţie la Editura Carpathia Press. Pentru publicarea acestuia, precum şi a altora care vor urma, există permisiunea d-lui Artur Silvestri.

Vasile I. ZĂRNESCU