AM AVUT NOROCUL SĂ-L CUNOSC…(4)

Vlad Pohila

Acorduri finale

…Era şi atunci, când l-am cunoscut pe profesorul Raoul Şorban în pre­mieră, în august-septembrie 1976, cam neobişnuit să auzi această confe­siune: „M-am născut la Dej, în epoca Austro-Ungariei, la 4 septembrie 1912, în strada Bocskay, mai apoi Kogălniceanu, nr. 42…”

Cu trecerea anilor, însă, m-am obişnuit cumva cu nobleţea acestei vârste. Şi totuşi, trăiesc şi acum sentimentul incredibilului că m-am aflat în preajma unui om care a comunicat cu Al. Vaida Voevod, Iuliu Maniu, Mareşalul Antonescu, amiralul Horthy sau Petru Groza, cu Octavian Goga şi Ion Mi­nulescu, cu Miron Radu Paraschivescu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, G. Călinescu, Nicolae Iorga, Constantin Brâncuşi, Theodor Pallady, Victor Brauner, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu şi alţi celebri plasticieni, cu Florica Musicescu, Maria Tănase, Ioana Radu, Constantin Tănase…

Despre aceşti şi alţi oameni pe care i-a cunoscut Raoul Şorban, unii – apropiaţi ai tatălui său, alţii, colegi de generaţie, mai tineri sau mai în vârstă, mi-a povestit chiar profesorul. Despre unele personalităţi deosebit de dragi mie – N. Iorga, Maria Tănase ori Constantin Brâncuşi – , l-am rugat să-mi povestească cum i-a cunoscut. M-a uluit, m-a impresionat întotdea­una memoria sa, însuşi harul de narator, şi simţul deosebit de acut al obser­vaţiei şi amănuntului – calităţi, care, de altfel, pot fi remarcate şi în cărţile sale, fie studiile monografice despre Boemhes, Pallady, Hollosy sau Vida Geza, fie cartea sa fundamentală Invazie de stafii…

Scriind aceste rânduri, încerc să mă pun în pielea de povestitor a lui Raoul Şorban. Grea misiune! „Să-l prezinţi unui necunoscut pe Raoul Şorban în câteva rânduri este o imposibilitate“, nota, într-un eseu, publicistul Adrian Riza. Şi continua: „Mai întâi, pentru că viaţa lui încape cât pe zece vieţi (să le zicem) normale…”

Nu-mi rămâne decât să constat că am avut ocazia de a cunoaşte doar milionimi din această existenţă impresionantă. Şi cum l-am cunoscut prima dată într-o perioadă care cuprinsese şi ziua lui de naştere, profesorul Raoul Şorban s-a înscris mai uşor în lista celor pe care nu uitam să-i felicit la aniver­sări. Îmi amintesc, atunci când făcea 88 de ani, i-am trimis o telegramă, poate exagerat de lungă, în care, printre altele, i-am urat: „Să treceţi cu bine de nouăzeci, să ajungeţi frumos la o sută, iar încolo se va vedea ce mai sugerează Inspiraţia…“ La telefon, mi-a zis râzând: „Să ştii că mi-a plăcut felicitarea… toastul, urările din felicitarea ta. Voi ţine cont de ele…”

La puţin timp după ce împlinise 92 de ani, deşi era într-o formă exce­lentă, mi-a spus la o plimbare în parcul de lângă conacul părintesc de la Stoiana: „Am tot mai mult impresia că Dumnezeu mi-a slobozit prea mulţi ani, prea de tot mulţi… Poate de aceea sunt gata oricând să plec… în orice zi, în fiece oră…“ I-am spus atunci că dacă Cel de Sus pe toate le vede şi pe toate le rânduieşte – cum credea şi Vitoria lui Nechifor Lipan, din Bal­tagul de Sadoveanu – , apoi ar trebui să trăiască şi anii care nu i-au fost „sloboziţi“ tatălui său, compozitorul Guilelm Şorban. Mi-a povestit atunci despre moartea tatălui, despre asasinarea lui, de către nişte oponenţi politici, sau poate nişte ordinari agresori politici. I-am parafrazat un gând care-mi plăcea, al lui Adrian Păunescu: „Mi se accentuează în conştiinţă convingerea că Raoul Şorban a fost lăsat în viaţă, până la această vârstă, ca să măr­turisească. Adevărat Om al Renaşterii [...], om universal şi iubitor de alte naţiuni, Raoul Şorban a devenit român, în legitimă apărare, atunci când ideea de român a fost pusă la îndoială. Înainte de a fi român, Raoul Şorban era numai artist şi critic de artă. Şi-a dobândit, prin acumulări de conştiinţă, dreptul la propria naţionalitate. De atunci, scrisul lui Raoul Şorban arde“. Mi-a propus să intrăm în casă şi mi-a arătat o revistă maghiaro-evreiască, dacă nu mă înşel, se numea A Budapest Zsido. Mi-a tradus mot à mot o blasfemie de pe paginile acestei publicaţii… „Nu-mi puteam închipui una ca asta… eu, care am ajutat mulţi oameni să scape de moarte… Ca să vezi însă, există oameni care îmi doresc moartea, abia aşteaptă să mor… Şi chestia nu e nouă… Însă Dumnezeu m-a ajutat să nu le fac pe plac… “ „Păi, aceştia nici nu sunt oameni, domnule profesor… Iar potrivit unei cunoscute zicale româneşti, nu mor caii, când vor câinii…“

Să revin, însă, la portretizarea pe care i-a făcut-o Adrian Riza…… De-a lungul vieţii, [Raoul Şorban] a fost luat, pe rând şi împreună, pictor, critic de artă, istoric, scriitor, profesor universitar, om politic. [...] Şi, totuşi, silit să spun în câteva cuvinte cine e Raoul Şorban, aş putea, reducându-i la esenţe viaţa şi zbuciumul, s-o fac: Raoul Şorban este Om şi este un Român. Şi, cum zicea Eminescu, cu asta, punctum“. Am citit destule despre pro­fesorul Raoul Şorban, dar nimic nu m-a emoţionat mai mult decât aceste aprecieri. Poate şi de aceea pentru că exact aşa l-am cunoscut şi eu pe Raoul Şorban, aşa l-am simţit, aşa l-am primit în inimă şi în conştiinţă.

* * *

Anul acesta, în Săptămâna Luminată, i-am dat un telefon profesoru­lui, ca să-i spun „Cristos a înviat!“, anunţându-l că voi veni în toamnă să-l felicit la cea de-a 94-a aniversare şi, totodată, să marcăm 30 de ani de când ne cunoaştem. „Dacă vrei să ne mai vedem, grăbeşte-te, Vlad, nu ştiu dacă mă mai apuci la toamnă…“, mi-a spus profesorul Şorban, care între timp – nu ştiam – suferise un accident vascular. Şi iată-mă din nou la Stoiana, graţie disponibilităţii şi devotamentului lui Vasile Şoimaru. L-am găsit pe domnul profesor într-o formă bună, Vasile Şoimaru l-a bucurat cu un mănunchi de excelente poze, făcute la vizitele sale anterioare, spre deliciul profesoru­lui, dar şi al doamnei Eva, şi al surorii sale, doamna Agnes Suto, care păstrează nealterate caracteristice unei balerine de înaltă clasă, cum a fost mulţi ani, la Opera Română din Cluj.

Profesorul mi-a zis de câteva ori: „Nu credeam că o să poţi veni… ştiu câte greutăţi de tot felul aveţi acolo… Însă tu mi-ai dovedit fidelitate până la capăt…“ În replică, i-am spus că vin şi la ziua lui de naştere, în sep­tembrie, apoi vin şi în octombrie, la aniversarea doamnei Eva… A surâs cu multă bunăvoinţă, dar a dat din cap neîncrezător.

Am vorbit, ca mai întotdeauna, despre Basarabia, despre Transilva­nia, despre ruşi, despre unguri, despre pretinsele elite politice de ieri şi de azi – ale lor şi ale noastre, despre alţi „aleşi“, fără a evita şi tema creaţiei, scrisului, a cărţilor. „Sunt foarte bucuros că am putut edita Invazia de stafii. Însemnări despre o altă parte a vieţii “, mi-a mărturisit Raoul Şorban. Păstrez această carte, cu dedicaţie, încă de la apariţia ei, în anul 2003, la Editura Meridiane. I-am spus, pe scurt, câteva impresii de lectură: este o sinteză a publicisticii civice şi a memorialisticii angajate a unui distins căr­turar, artist şi patriot; notele personale, „intimiste“ dau o culoare şi mai atractivă textului. Unele mărturii sunt zguduitoare şi e foarte bine că le-a dat publicităţii atâta timp cât ele vizează nu numai o personalitate, ci şi o epocă sau chiar câteva epoci, vizează nu un destin, ci milioane de destine… „Ştiu că apariţia acestei Invazii… a provocat o altă „invazie”: de supărări, reacţii isterice, insinuări… pe unii i-a pus pe jar anumite confesiuni, şi-a continuat firul gândurilor Raoul Şorban. Au fost în presă nişte recenzii favora­bile, am auzit aprecieri frumoase, dar mi s-au transmis şi cuvinte de ocară, chiar ameninţări… Desigur, nu îmi vor ierta unele desluşiri nici dincolo de moarte…“.

Nu credeam că, şi în această situaţie, profesorul a fost un profet.

* * *

Când m-am întors acasă, am scris pentru revista pe care o redactez un articol, nişte note de drum, despre călătoria în Ţară, inclusiv, fireşte, despre vizita la Stoiana. Mi-am dat seama că scriu pentru prima dată, mai pe larg, mai amănunţit, despre luminoasa personalitate a profesorului Raoul Şorban. Într-o discuţie cu prietenul V. Şoimaru s-a născut atunci şi ideea unei emisiuni TV, care să anticipeze aniversarea a 94-a a profesorului, şi pe care să i-o ducem, pe casetă, la 4 septembrie. O colegă de breaslă, o bună, simpatică prietenă a noastră, Zina Cerchez de la postul independent „Euro TV“ a acceptat cu plăcere să facem o emisiune în programul TV pe care-l concepe şi-l prezintă sau moderează – Chişinău, mon amour, devenit foarte popular în ultimii ani, la noi. A fost într-o duminică, pe 16 iulie 2006, unii colegi şi prieteni ne-au spus – moderatoarei, Zina Cerchez, şi subsem­natului – că am vorbit cu destulă inspiraţie, şi convingător, şi emoţionant, încât au putut descoperi sau redescoperi o personalitate fascinantă. După emisiune, am trăit o rară satisfacţie sufletească, un neobişnuit sentiment al unei datorii împlinite, poate cam târziu, şi totuşi… Miercuri, 19 iulie, pe la amiază, Cristina Şorban ne-a anunţat despre decesul tatălui ei… În aceeaşi seară, colegii de la telejurnalul postului „Euro TV“-Chişinău au pregătit, pe baza emisiunii, o emoţionantă secvenţă In memoriam – se pare că a fost prima în întreg spaţiul românesc. A doua zi, m-am dus la tipografie, ca să adaug la subsolul unei pagini a articolului cu impresii de la Stoiana: „Când scriam aceste rânduri – pe la sfârşitul lunii iunie a.c. – nu credeam că va veni vreo­ dată, sau atât de repede! noaptea de 17 spre 18 iulie, când profesorul Raoul Şorban ne-a părăsit pentru totdeauna, ca să-şi găsească loc de veşnică hodină la Cimitirul Florilor din Dej, alături de tatăl său…“

* * *

La o lună după plecarea la cele veşnice a lui Raoul Şorban, am avut un ciudat telefon, de la Petersburg. Mi-a telefonat S. B., un evreu basarabean, cu şcoală românească, un bun ziarist şi un excelent redactor de carte, mai ales de texte ştiinţifice. Are onorabila vârstă de 84 de ani şi de o habă de vreme stă acolo, în „capitala nordică“ a Rusiei, în grija fiului său, un medic notoriu şi, în consecinţă – un om înstărit. S. B. îmi telefonează din când în când, zice că o face din plăcerea de a mai vorbi româneşte – şi îl cred, pentru că este un intelectual strâns şi sincer ataşat de valorile spirituale româneşti. Fără să mă cunoască personal, prin 1987, S. B. scrisese o recenzie a unei traduceri făcută de mine: era un roman polon, Torentul negru, de Leopold Buczkowski, prozator şi scenarist în genere obscur, din Cracovia, însă proză pe care o tradusesem era despre drama evreilor din Polonia în anii celui de al Doilea Război Mondial. În acea recenzie S. B. îmi elogia, peste măsură, prefaţa, în care, după cum s-a dovedit, utilizasem, în premieră la noi (în R.S.S. Moldovenească) noţiunea de Holocaust (consi­derată în U.R.S.S., anterior perestroikăi lui Gorbaciov, ca o emanaţie a sio­nismului, iar sionis­mul era perceput de sovietici ca o doctrină reacţionară, rasistă ş.a. aseme­nea). Recenzentul îmi lăuda comentariile, notele de traducător – scrierea fiind împănată de realităţi pur evreieşti, era firesc să fi explicat la subsol ce înseamnă tfiline, sabat, rugăciunea „Şema Israel“ etc. Precizările de rigoare le făcusem după Enciclopedia Iudaică, dar am beneficiat şi de nişte consul­taţii ale unui rabin mai luminat, de la sinagoga din Chişinău. De atunci, cât timp S.B. s-a aflat în Basarabia – până prin anul 2002 – l-am perceput ca pe un bun cunoscut, un prieten intelectual şi într-adevăr ne-a legat o vie comunicare intelectuală, continuată, telefonic, de când el plecase în Rusia.

De data aceasta însă, S.B. nu avea în voce bunăvoinţa cu care eram obişnuit, nici volubil, ca de obicei, nu a fost; am rămas cu impresia că se grăbea. Sec, telegrafic, mi-a sugerat să citesc prin internet, dacă nu le gă­sesc la bibliotecă, „două formidabile reviste de la Bucureşti, Revista 22 şi Dilema, în care voi găsi nişte dezvăluiri şocante despre Raoul Şorban“, care nu ar fi salvat evrei de la Holocaustul din Ungaria, ci doar şi-a asumat această postură… Iar dacă a şi salvat, totuşi, atunci a făcut-o ca agent al Siguranţei… mai târziu, în anii de comunism, el, profesorul R. Şorban, fiind un om al Securităţii…

„Noutatea“ chiar că m-a şocat, inclusiv pentru faptul că venea de la două mii de kilometri de Chişinău sau şi mai mult – de Bucureşti! I-am răspuns că ştiu ce prezintă aceste publicaţii de la Bucureşti, mă puseseră pe gân­duri mai multe articole din ele – nimic de zis, abil compuse, dar conţinând penibile „idei“ antiromâneşti. Revista 22 excelase şi prin nişte scriituri în stil K.G.B.-ist, de natură să-i îndepărteze pe basarabeni de ceilalţi români şi/sau viceversa. În ultimul timp, nu mai citesc aceste publicaţii şi altele asemenea de la Bucureşti, în schimb urmăresc cu regularitate ce scrie Contrafort, o emanaţie chişinuiană a Revistei 22. Ce poţi să crezi despre nişte autori care încearcă să îţi insufle obsedant, de pildă, că cel mai mare lingvist din România contemporană este Solomon Marcus, că unica, adevărata capodo­peră a literaturii române din sec. XX este Jurnalul lui Mihail Sebastian, că cel mai credibil critic şi istoric literar român nu e altul decât Zigu Ornea etc., etc. în acelaşi spirit. Pretinşi intelectuali de elită, redactorii acestei reviste, la unison cu „mentorii“ lor de la Bucureşti, l-au atacat cu mânie proletară pe Eminescu – că ar fi patriarhal, desuet, că prin scrierile sale ne împiedică să intrăm în Europa… Trebuie să fii un handicapat mintal fără remediu ca să pui la îndoială contribuţia incomensurabilă a evreilor la toate evoluţiile culturale, literare, artistice, ştiinţifice etc., pretutindeni, în lume. Cine, însă, poate să contrapună, atât de pervers valorile spirituale ale unui popor – valorilor altei/altor seminţii, prin denigrarea elementului naţional şi exaltarea a tot ce ţine de cei pe care îi consideră (pentru că unii se auto-consideră) aleşi peste toţi, campioni absoluţi în toate, inclusiv la gestionarea veniturilor umane? Cred că numai nişte oameni cu mari malformaţii sufleteşti, provocate de o gravă decadenţă morală, alimentată de servilism în numele carierei, satisfacerii unor orgolii şi alinării unor complexe – toate dominate de „ochiul dracului“.

L-am întrebat pe S. B. cine poate să scrie asemenea inepţii. „Michael Shafir“, am auzit de la celălalt capăt al firului. „Şi cine-i Michael Shafir?“ „Nu ştiu“, mi-a răspuns S. B. „Păi cum îl credeţi pe un anonim, pe un oarecare M. Shafir? Admit că refuzaţi să-l credeţi pe un român în contra unui evreu, admit că Raoul Şorban nu vă poate oferi argumentul cel mai convingător, dar cum să nu-i credeţi pe cei de la Institutul „Yad Vashem“ din Ierusalim, cum să nu credeţi, în ultimă instanţă, în acurateţea muncii Mossad-ului?!…”

Mi-am amintit ce-mi povestise profesorul despre felul cum i s-a adus la cunoştinţă că o fost desemnat de statul Israel „Drept între Popoare“. Cred că în primăvara lui 1987, a fost prevenit telefonic, de la C.C. al P.C.R., că va avea nişte oaspeţi din Israel, să se pregătească pentru a-i primi cât se poate mai bine. Profesorul era convins că îl vor vizita nişte specialişti în studiul artelor, mai avusese, de multe ori, aşa vizitatori. De data aceasta, însă, erau cu totul alt fel de musafiri. După ce i-au spus că ei deţin documente despre implicarea lui Raoul Şorban în opera de salvare a evreilor din Transilvania ocupată de unguri – prin acordarea de paşapoarte pentru Palestina, via România, unul l-a întrebat dacă ştie cam câţi evrei a putut ajuta pe această cale. Profesorul a răspuns că nu făcuse asemenea contabilizare, în plus, cei care îi ajutau pe evrei, lucrau în grup. „Atunci vă spunem noi…“, ar fi zis unul dintre trimişii „Yad Vashem-ului“. Şi i-a citit profesorului două cifre: una, de ordinea miilor, care avea în vedere contribuţia grupului la salvarea evreilor ardeleni, iar a doua cifră, de ordinea sutelor, îl viza direct pe Raoul Şorban. M-a impresionat precizarea pe care i-au făcut-o israelienii: că în toate cazurile, cei de la Cluj au acordat evreilor ajutor dezinteresat, fără a pretinde de la ei mită.

În încheierea convorbirii telefonice, evreul meu din Petersburg mi-a spus pe un ton ce nu mai lăsa loc amabilităţii: „Tu crede ce vrei… dar se pare că va fi un scandal de proporţii… şi tu (subsemnatul, Vl. P.) ai face mai bine să nu-l mai lauzi pe Raoul Şorban, să nu mai faci trimiteri la autoritatea lui…“ M-am gândit, atunci, că tocmai aceste cuvinte de la urmă a vrut să-mi spună bunul meu cunoscut, ovreul basarabean, de cultură româ­nească, aflat acum, printr-o pură coincidenţă, chiar în oraşul în care m-am apro­piat cel mai mult de profesorul Raoul Şorban… Însă cum a putut afla el, care e de vreo patru ani la Petresburg, că eu, în ultimul timp, în câteva emisiuni omagiale, la Radio Antena C şi pe canalul „Euro TV“ (două dintre puţinele institute mass media de la Chişinău, necomuniste şi ferite de morbul românofobiei), am spus ceva de genul: „Potrivit opiniei, ba chiar convingerii profesorului Raoul Şorban – un „Drept între Popoare“ – în Româ­nia nu a fost Holocaust, în termenii în care acesta a avut loc în Germania sau în Ungaria. Şi eu am toate temeiurile să-l cred pe Raoul Şorban, şi nu pe nişte istorici sau pretinşi istorici ghidaţi de interese politice (naţionaliste, rasiste etc.) şi/sau pecuniare – fie ei evrei ca Elie Wiesel sau Jean Ancel, fie ei români ca Cioroianu de la Bucureşti, ori Nazaria, Buruiană, Haheu şi alţii de la noi, din Basarabia…”

Am reconstituit în memorie ceea ce îmi mai povestise profesorul pe mar­ginea acestui subiect. Cred că prin 1988, fusese invitat la Sinagoga Mare (Corală) din Bucureşti, pentru a fi cinstit cumva şi acolo, de vreme ce Yad Vashem îl desemnase „Drept între Popoare“. Cel care îl convocase, şef-rabinul Moses Rosen, era cunoscut şi de evreii din Basarabia ca o figură suspectă: îşi instaurase un penibil cult al propriei persoane (dar şi al soţiei sale, Amalia – exact ca Nicolae şi Elena Ceauşescu); se făcuse complice la „opera“ ceauşistă de „comercializare“ a evreilor care părăseau România comunistă plecând în Israel sau în S.U.A. etc. Pentru mulţi intelectuali, eminenţa sa deveni o figură de-a dreptul odioasă pentru stilul său inchizitorial de abordare a unor valori culturale: se ştie cu câtă încrâncenare s-a opus acest (posibil, foarte bun) teolog mozaic tipăririi unor volume din ediţia academică a Operei lui Eminescu, numai pentru că marele poet fusese (şi mai este) suspectat de accente considerate antievreieşti. Aşa cum mi-a fost dat să aud de la Raoul Şorban, profesorul i-a sugerat şef-rabinului Moses Rosen să înlăture un nea­d­evăr, un fals, la care se făcuse complice chiar eminenţa sa: cifra de 400.000, incrustată la intrare în Sinagoga Corală din Bucureşti, cifră care vrea să amintească posterităţii numărul de victime din rândul evreilor din România, dar unde sunt puşi de-a valma şi evreii sacrificaţi de organele de represiune ale lui Horthy, cu care românii nu au avut nici o treabă, decât că au sufe­rit şi ei, au fost măcelăriţi şi ei… Cifra aceasta o găsim şi în alte surse, de exemplu, în O istorie a evreilor, de teologul Josy Eisenberg din Franţa (Paris, 1970, şi traducerea în română, Bucureşti, 2006; spre onoarea editorilor bucureşteni, la subsol este dată o notă în care se explică „ciudata aritmet­ică“). La un moment dat, se creează impresia că unii autori, evrei şi neevrei din România sau din R. Moldova, în prezentarea Holocaustului se includ într-o stupidă competiţie de genul „Cine dă mai mult?“ În diferite publicaţii de la Chişinău se vorbeşte, în general, despre o jumătate de mi­lion de evrei – victime ale autorităţilor române în al Doilea Război Mondial, iar într-o carte de memorii a lingvistului din Chişinău Ruben Udler, stabilit în S.U.A., se invocă două cifre: iniţial 600.000, apoi chiar 800.000 de evrei – „victime ale neome­niei româneşti“…

După cum mi-a povestit Raoul Şorban, reacţia lui M. Rosen a fost mai mult decât isterică, de aceea nici nu merită a fi comentată aici. Nimic de mirare că acest trucaj penibil este „calul de bătaie“ al unor intelectuali de talia lui Elie Wiesel, Jean Ancel, Michael Shafir ş.a., care au făcut dintr-o tragedie fără seamăn – un neruşinat negoţ (secundat de un veritabil război propagandistic, demagogic) sau, după cum a remarcat istoricul Norman Finkelstein, „au făcut din Holocaust – un holo-cash“. Despre ei a scris şi Paul Goma, ca despre nişte „rentieri ai Holocaustului“, indivizi fără scrupule care îi agreează numai pe cei care zic la unison cu ei (inclusiv politicieni, istorici, gazetari de la Bucureşti şi/sau de la Chişinău), şi agresează pe oricine îndrăzneşte să-i contrazică, îi agresează cu unica armă pe care o au: acuza­ţia de antisemitism, Kalaşnikov-ul lor polifuncţional. Aceşti agresori se fac a nu şti despre ce i-a atenţionat dr. Israel Shahak, supravieţuitor al Holo­caustului, cetăţean al statului Israel, care a sensibilizat comunitatea evreiască asupra primejdiilor pe care le comportă „practica păguboasă, chiar fatală“ a aerelor de supremaţie şi a obsesiei de a culpabiliza continuu pe alţii, neevrei, inclusiv sau exclusiv din raţiuni meschine.

* * *

Am citit cu un sentiment de jenă, dar şi de scârbă „necrologul“ din Revista 22 şi nu mă părăsea senzaţia că mai citisem ceva similar. Ei da, scriitura lui Michael Shafir seamănă leit cu un denunţ ticluit în epoca sta­linistă, de angajaţii lui Beria, dacă nu de călăul nr. 1 însuşi. A avut mare dreptate Buffon scriind că „Le style – l’homme même“.

M. Shafir recunoaşte, în mai multe locuri, că recurge la zvonuri şi suspiciuni neconfirmate, că „i se pare“, că „cineva i-a spus“… Scriind, însă, pentru o revistă în care se lansează cu plăcere orice compunere antiromânească, într-o Românie unde numeroşi intelectuali acceptă mâlc umi­linţele – numai „să nu se supere cumva Occidentul“, şi cu deosebire pe cei cu cash-cavalul, desigur că „necrologistul“ s-a autodepăşit la capitolul insi­nuări, bârfe, zâzanie, insulte etc., inclusiv prin trimiteri trunchiate la surse uneori suspecte. Bunăoară, se strecoară ideea că în Italia anilor ’30, R. Şorban ar fi studiat la „o universitate mussoliniană“. Conform acestei logici perverse, zeci de milioane de intelectuali din URSS, inclusiv foarte mulţi core­ligionari de-ai lui M. Shafir, au făcut studii la… Stalin! Mai mult încă, autorul de la Revista 22 recurge la şantaj şi ameninţări vizând pe cei care îndrăz­nesc să-l perceapă pe Raoul Şorban altfel decât îl văd nişte indivizi orbiţi de ură şi/sau de „ochiul dracului“. E un lucru cunoscut că, sub masca obiec­tivităţii, a criticilor „constructive“, unii autori de la nişte „reviste formidabile“ din Bucureşti abia de-şi drapează ura şi dispreţul faţă de „goime“. Şi degea­ba, în spiritul „înaltelor idei“ ale „internaţionalismului proletar“, de ochii lumii, se dă autorul de la 22 avocat al lui Tudor Bugnariu, care a pătimit din cauza turnătorilor la Securitate; în zadar, în altă parte, se arată neliniştit de nişte „stridente note antimaghiare“ dintr-un articol al lui Raoul Şorban. Dincolo de tertipuri, vedem că, mânios Dunăre pe Raoul Şorban, deoarece ar fi slujit ideo­logia dominantă în România, „maestrul necrologului“ de la 22 trece cu nonşalanţă peste bibliografia lui T. Bugnariu, ţesută din scrieri de po­pularizare a marxismului vulgar şi a naţional-comunismului ceauşist. Aşadar, la aceleaşi lucruri, când îi convine, M. Shafir are alergie, iar când nu-i convine, tace. Dacă Raoul Şorban ar fi cântat pe aceeaşi voce cu cei pe pla­cul lui M. Shafir, desigur, ar fi fost lăsat în pace, ba poate că şi era elogiat de mai ştii care salariat al Revistei 22.

Însă Raoul Şorban a deranjat şi, iată, mai deranjează. Autorul „necro­logului“ cel mai mult pare a fi deranjat de nişte relaţii, prezumtive, ale lui Raoul Şorban, cu Siguranţa, apoi cu mareşalul Antonescu, apoi cu Securitatea şi, în fine, cu Partidul România Mare. Se ştie, însă, foarte bine că Securi­tatea – creată şi condusă mult timp de oamenii Kominternului –, putea face orice din arhivele Siguranţei şi ale Mareşalului, iar cât timp în fruntea C.N.S.A.S.-ului se află urmaşi ai fondatorilor Securităţii – desigur, totul se poate face ca să iasă basma curată „ctitorii“ şi călăii, iar cei incomozi – dintr-un motiv sau altul, pentru unii sau pentru alţii -, să fie trecuţi în lista agenţilor şi infor­matorilor securişti. Numai că şi în această situaţie se iscă unele întrebări. De ce – şi după nestrămutata convingere a unor cinovnici ai Holocaustului – pentru un evreu, din România sau de aiurea, e o datorie morală să facă orice servicii Mossad-ului, pentru un rus din fostele republici ale URSS e o chestiune de onoare să colaboreze cu K.G.B.-F.S.B., iar un român, dacă a con­lucrat cu organele de stat din patria sa, este automat un criminal? Pe cine vor convinge autorii de la „reviste formidabile“ că ei ar avea o abordare obiec­tivă, când se trădează atât de uşor că lor nu le plac ideile rasiste, ultra-naţionaliste, comuniste, kominterniste etc. numai atunci când îi acuză de acestea pe alţii?

Cunosc intelectuali evrei care se ghidează în viaţă de convingerea lui Ben Gurion privind indiscutabila supremaţie, morală şi intelectuală, a evreilor în această lume, lăsând să se înţeleagă că acest postulat stă la baza exis­tenţei lor. O fi având dreptate acest George Washington al statului Israel în ceea ce priveşte supremaţia intelectuală, mai greu e cu supremaţia morală. Şi M. Shafir scrie foarte frumos despre moralitate, despre bun-simţ şi alte asemenea virtuţi dar nu îşi face nici o problemă că prin acest op calcă mojiceşte pe un mormânt, că răscoleşte liniştea, tulbură veşnicia de din­ colo a unui om. A unui om, pur şi simplu, până a se ajunge la meritele ori slăbiciunile lui. Iar cine răscoleşte morminte, nu-i aşa, ştim cum se numeşte şi ce i se cuvine.

Chişinău, septembrie-decembrie 2006

Vlad Pohilă

***

Articolul d-lui Vlad Pohilă este preluat din volumul omagial „PATRIARHUL ARDELEAN“, documentar iniţiat şi îngrijit de scriitorul Artur Silvestri, în curs de apariţie la Editura Carpathia Press. Pentru publicarea acestuia, precum şi a altora care vor urma, există permisiunea d-lui Artur Silvestri.

Vasile I. ZĂRNESCU