OUG 58/2010 (linc) este o nouă măsură legislativă din seria celor menite să sugrume micii întreprinzători, în beneficiul marilor firme, care scapă de concurenţă. Ce are în plus această ordonanţă faţă de celelalte este prostia, fiindcă, după cum voi explica într-un articol viitor, unele prevederi ale acestei ordonanţe mai mult vor păgubi financiar statul decît îl vor ajuta. [Continuare →]
Tu Ardeal, tu Ardeal, îţi suntem oşteni
Templu sfânt, templu sfânt, Munţii Apuseni
Că tu ne eşti vatră şi din piatră-n piatră
E tăria unui neam de moţi
Asta-i casa noastră, noi nu stăm în gazdă
Horea-al nostru-i risipit pe roţi
Ne-au furat barbarii, ne-au căznit mai-marii
Dar avem în piepturi şapte vieţi
Ne vibrează-n sânge, pân’ la Putna plânge
Clopotul ce bate la Râmeţ
Unde-i Avram Iancu să mai frângă rangul
Celor ce Ardealul vor pustiu
Iată că răsare Iancu din oricare
E-n puterea fiecărui fiu
Nu vrem răzbunare, doar atât ne doare
Că se pierde amintirea-n val
Doamne dă-i tărie unei mâini să scrie
Biblia latinului Ardeal
Pentru această ţara poate să şi moară
Fiecare dintre noi râzând
Restul e dorinţă, de îngăduinţă
Şi să fie pace pe pământ
Nu uitaţi aceasta, dreaptă ne e brazda
Ce-am lucrat cu ale noastre mâini
Fiecare munte ştie-aici să cânte
Imnul “Deşteptaţi-vă români”
Rugă pentru Ardeal
Ion Morel (1944)
Dă-ne, Doamne, hotarele,
Glia şi altarele
Lăsate, Doamne, de marii străbuni;
Întăreşte ostaşii,
Să poată cosaşii
S-adune rodul în ţara celor buni.
Dă-le, Doamne, din cer,
Putere de fier,
S-alunge, Doamne, pe cei păgîni;
Le dă biruinţă,
Căci au credinţă
Şi nu-i vor, Doamne, pe ei stăpîni!
Goneşte, Doamne, din munţi,
Din munţii cărunţi,
Pe-aceia, Doamne, cu inimi de cîini;
C-or plînge Voevozii
Şi-or rîde nerozii
C-am lăsat Ardealul pe alte mîini.
Revarsă, Doamne, iar
Preasfîntul Tău har,
Acolo, Doamne, pe culme de deal;
Căci glasul de bucium
Ne spune că-i zbucium
Şi jale amară în mîndrul Ardeal!
Inregistrare video autentica: semnarea Dictatului de la Viena (40”)
“Am observat întâi cã este o harta româneascã. Am desfãcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a fãcut sã nu înteleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei cãutau tãietura de la granita de vest pe care cu totii o asteptam. Mi-am dat seama însã cã este altceva. Am urmãrit cu ochii granita care pornea de la Oradea cãtre rãsãrit, alunecând sub linia feratã si am înteles cã cuprindea si Clujul … Am început sã nu mai vãd. Când mi-am dat seama cã granita coboarã în jos ca sã cuprindã secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brasovul! O micã usurare: Brasovul rãmâne la noi.
Când am privit în toatã grozãvia împãrtirea Transilvaniei, am înteles cã puterile care îmi erau mult slãbite mã pãrãsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a fãcut neclar, ca un nor galben cenusiu, din cenusiu, negru… În clipa aceea, mi-am pierdut cunostinta. Nu mai trãisem o asemenea senzatie fizicã decât cu 22 de ani în urmã, când o injectie cu novocainã la o operatie mã fãcuse sã trec pentru o clipã pe lumea cealaltã, de unde mi-am revenit cu ajutoare medicale date in extremis.
Acum aveam pentru a doua oarã impresia netã cã am trecut dincolo. Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apã. Dornberg a deschis usa alergând prin multimea care umplea sãlile strigând: ‘un pahar cu apã, un pahar cu apã…’
Peste un minut mi l-au adus. Valer Pop mi l-a dat în silã sã-l beau. Am început sã vãd din nou si am avut puterea sã duc mai departe calvarul.
Mi s-au prezentat actele spre semnare. Am scos tocul meu cu cernealã verde, cu care scrisesem atâtea lucruri frumoase si atâtea gânduri bune pentru tara mea. Am iscãlit tot, fãrã sã mai citesc. Valer Pop citea pentru mine. De altfel, nu mai era nimic de verificat: actele erau cunoscute, harta tot asa.”
(Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940, Bucuresti, Editura Enciclopedicã, 1991, p. 212)
La înomenirea Logosului, a Cuvântului lui Dumnezeu, poporul evreu ales, s-a împărţit în două: unii au recunoscut piatra din capul unghiului, ignorată de constructorii farisei şi cărturari, şi s-au aşezat ca jertfă, alături de Hristos, la temelia Bisericii; alţii au continuat să cerceteze Scripturile ( Vechiul Testament) de unde va să vie Mesia şi când…
Numai că fără Lumina Noului Testament, Legea (Vechiul Testament) este literă moartă, întuneric, după cum spune chiar Mântuitorul: „ Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua.” (Mt.13,12) Adică, lămuresc teologii, cel ce este dispus, cel ce are are bunăvoinţa de a primi Noul Testament i se va da şi Vechiul Testament, iar cel ce nu este dispus, nu are bunăvoinţa de a primi Noul Testament, rămâne şi fără Vechiul Testament, care devine inoperant, fără rol mântuitor. Şi spune Mântuitorul mai departe:
13. De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg.
14. Şi se împlineşte cu ei proorocia lui Isaia, care zice:’Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea.’
15.Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei.”
(Mt.13,13-15)
De-a lungul secolelor d.H., numai evreii care au avut curajul să primească Noul Testament au văzut şi lumina Vechiului Testament şi au înţeles şi cine este Mesia.
Dar ce se întâmplă atunci când un rabin, în zilele noastre, înainte de plecarea la cele veşnice, spune că Yeshua-Iisus este Mesia? Înseamnă că Hristos şi-a făcut milă pentru buna intenţie a rabinului şi, pentru căutările lui de o viaţă, i-a descoperit cine este Mesia. În slujba ortodoxă pentru Ceasul al nouălea o rugăciune spune aşa: “ Nu ne lăsa pe noi până în sfârşit pentru numele Tău cel sfânt şi nu strica legătura Ta şi nu depărta mila Ta de la noi, pentru Avraam cel iubit de Tine, şi pentru Isaac, robul Tău, şi Israel, sfântul Tău.”
Yitzhak Kaduri, respectatul rabin care a trait 108 ani, înainte de a muri, a scris pe un bileţel numele lui Mesia. La cererea acestuia, plicul cu bileţelul a fost deschis după un an de la moarte ( vezi Israel Today, 30 aprilie 2007): Yehoshua, sau Yeshua (Iisus) este Mesia! Acesta era secretul dezvăluit şi semnat de Yitzhak Kaduri. Kaduri le spusese celor apropiaţi, că L-a întâlnit pe Mesia, menţionând că Acesta va apărea în Israel după moartea lui Ariel Sharon ( în comă din 2006; înseamnă că mai are mult de stat în această stare), prezicere care corespunde cu cele ale rabinului Haim Cohen, ale cabalistului Nir Ben Artzi şi a soţiei rabinului Haim Kneivesky.
Cum a reacţionat opinia publică israeliană? Unii au pus batista pe ţambal, alţii au zis că bileţelul este un fals, alţii au obiectat că rabinul nu a lăsat o solutie exactă pentru decodificarea numelui lui Mesia! Cu siguranţă soluţia va fi adusă de Mesia personal. Până atunci rămâne valabil ce spune Însuşi Mesia: „Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei.” (Mt.13,15) Din păcate, în aceste vremuri de fugă de Dumnezeu, cuvintele Mântuitorului sunt valabile şi pentru tot mai mulţi creştini, deşi au toate soluţiile de decodificare…
Marele soc – din finalul unui secol scurt; Despre comunism, postcomunism, democratie; Editura Enciclopedica Bucuresti, 2004
Radiografia dialogului Iliescu-Tismăneanu (despre comunism, postcomunism, democraţie)
Am urmărit pas cu pas această incursiune în tandem propagandistic, urcînd de la trecutul comunist, prin prezentul Tranzitiei, spre viitorul omenirii. Încerc să o “deconstruiesc”, adnotînd jocul la care s-au dedat cei doi recidivişti, să relev tehnicile bucătăriei profesioniste a sensului, modul în care se fabrică “adevărul” adecvat anumitor interese. Îi observ găsind scuza bunelor intenţii pentru faza genocidară, un accident de depăşit. Parcurgînd Contrarevoluţia şi Tranziţia Criminală, pe un drum ales cu multă grijă, pentru a evita momentele delicate şi a eluda fenomenele care au dus la distrugerea României. Spălînd păcatele trecutului prezent/ prezentului trecut prin aderarea la religia neocolonialismului de piaţă, corporatismului luminat, mondializării imperiale. Un traseu tumultos la suprafaţă, o coerenţă în miezul profund: mercenariatul pentru lămurirea “prostimii”, pentru domesticirea omului.
Nu am sesizat la timp ce urmăresc anumite forţe, care au intrat in Europa de Est după prăbuşirea comunismului: explotarea mercantilă a situaţiei create (cu preţul distrugerilor economice şi sociale), aservirea economică, satelizarea politică si militară, convertirea ideologică sau amorţirea postmodernistă, ascunderea urmelor genocidului cu care s-a încheiat al doilea război mondial. Securicomuniştii au înţeles însă repede că li se oferă ocazia evitării pedepsei pentru ce făcuseră şi a îmbogăţirii fabuloase din prada acumulată în lagăr, prin adopţie “democratică” – ca parteneri reorientaţi ai occidentului, dispuşi să implice România în orice. Acceptînd să lucreze pentru agende antinaţionale, din est şi din vest, oligarhia de tranziţie a obţinut impunitate şi legitimitate, pretinzînd “respect” cetăţenilor jefuiţi, prizonieri ai statului român uzurpat.
Exponentul de vîrf al năpîrlirii nomenclaturii, omul care a deturnat Revoluţia, a condus Contrarevoluţia, a împiedicat eliberarea României, prin mişelii greu de enumerat – a fost sprijinit continuu – şi de afară. Incepînd cu răspîndirea, prin Europa Liberă, a “şopîrlei” că trebuie să urmeze lui Ceauşescu. Continuînd cu recunoaşterea “alegerilor” din 1990. Traversînd perioada dificilă de după masacrul din iunie 1990, depăsită prin vizita lui Mitterand. Critica mondială înmuindu-se de tot, după ce Iliescu a promis că va orienta România spre SUA, sau că va face retrocedări comunităţii evreieşti. Încît vizita la Washington în 1995 a marelui protector al criminalilor comunişti a fost un triumf; proteste ca al meu neprimind vreun răspuns (http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1995-1996/docs/sclinton.asp.htm). Apelul la solidaritate pe care l-am facut atunci către comunitatea evreiască, care-l medaliase deja, (http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1995-1996/docs/9dencomun.asp.htm) s-a soldat doar cu acuzaţii de antisemitism.
În acest timp, “opoziţia” din România, adusă la un moment dat la putere pentru a legitima definitiv farsa, negocia “consensul”. Ulm Spineanu ne-a explicat, într-o conferinţă, la Montreal, scopul vizitei unei delegaţii PNT-CD în Israel: să-i stîrnească pe evreii cărora li s-au confiscat averi după 1944 să facă presiuni pentru retrocedare ….pentru a forţa astfel şi recuperarea unor case ţăraniste. In acest climat “eroic” s-a copt “rocada” din 1996. Trebuia dovedit pluralismul politic, aparenta libertate de alegere. Emil Constantinescu declara la GDS, la 13 iunie 2005, că “Noi am greşit făcînd pact cu o parte a securităţii” – ajutîndu-mă să înţeleg de ce recomanda alde’ Măgureanu “schimbarea”. Au urmat cei patru ani catastrofali, în care CDR, pilotat de PD- Roman, a testat rotativa sistemului parazitar, de care apoi Constantinescu s-a declarat învins… Victimele comunismului s-au ales cu lehamite finală din această “alternativă” a “speranţei”. Interesele externe ale României, deja trădate de Ion Iliescu – care s-a opus după 1990 reîntregirii – au fost jertfite în continuare (pactul cu Ucraina ilustrînd poziţia antinaţională a “emanaţilor Pieţei Universităţii”).
După această prestaţie, oricît pare de scandalos, Ion Iliescu e reinstalat în 2001 la cîrma “tranziţiei”, pentru încă patru ani. Un mare număr de “personalităţi” fac chiar un apel în favoarea distrugătorului efectiv al României – ca nu cumva să ajungă la putere potenţialul distrugător Vadim Tudor (care astfel, îşi împlineşte rolul diversionist). Tovarăşii obţin garanţii, mai ales după 11 septembrie 2001, că sînt acceptaţi de toată lumea, ca stapîni/arendaşi ai naţiunii române, convertiţi cîştigător la capitalism agresiv. Işi respectă şi ei angajamente: continuă privatizarea mafiotă a avuţiei naţionale (către “întreprinzători” locali şi de aiurea), termină distrugerea economiei şi transformă ţara într-un bazin de forţă de muncă ieftină (exportabilă sau consumatoare pentru produse de afară), aliniază România la axa Washington-Londra-Tel Aviv, trimit soldaţi români în războaie urîte, renunţă fără condiţii şi fără referendum la independenţa naţională, duc România în genunchi în Comunitatea Europeană – dezavantajînd românii de rînd pentru a-şi proteja interesele de castă, fac retrocedări perferenţiale (în folosul reţelei de recuperatori), etc.
Traşi de sfori convergente, foştii adversari din 1990 se îmbrăţişează, se alătură, se îmbogăţesc solidar, devin “baroni”, prin cele mai variate “inginerii”. Tovărăşia care se leagă între regele Mihai şi Ion Iliescu este elocventă. După ce defilează prin ţară braţ la braţ cu cel care-l batjocorise, şi-l proţăpeşte pe Duda ca drapel al României fesenizate, Mihai merge la Moscova, ca să ceară scuze ruşilor pentru intrarea României în război. Işi primeşte răsplata. Ca şi multi alţi “opozanţi” reorientaţi, recuperaţi. Războiul s-a stins înainte de a începe. Scapă cine poate. Justiţiarii s-au plictisit şi se reorientează. Ziariştii cuminţiţi “uită” cine este “preşedintele”… Acesta trebuie să ajungă la Montreal, pentru a regăsi contestarea acută din Piaţa Universităţii. (Întors în România, Răzvan Theodorescu declară exilaţii “retardaţi”).
Acesta este contextul în care intervine, pentru a mai face nişte lumină, Vladimir Tismăneanu (cel numit ulterior coordonator al cercetării crimelor comuniştilor, ca răsplată pentru astfel de acţiuni). În buna tradiţie inaugurată de un Pleşu (părtaş la guvernarile FSN din 1990) sau de un Manolescu (care îl servea prin interviu pe vechiul Iliescu în mai 1990), domnul Tismăneanu îl invită pe “noul” Iliescu la un dialog consistent, destins dar serios, sincer dar principial, purtat între doi intelectuali respectabili, foşti propagandişti comunişti, care şi-au îmbogăţit (schimbat, maturizat) viziunea. Cărţile deja publicate de protagoniştii dialogului dovedesc adîncimea numitorului comun. Exista o rezonanţă profundă între reconsiderările îndomnitului tovarăş Ion Iliescu din “Revoluţie şi reformă” (analizată la http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/irosca/carti_comentate/iliescu_revolutie_coment.htm) şi ale mister-itului ex-tovarăş Tismăneanu din “Irepetabilul trecut” (sau “Fantoma lui Gh Gheorghiu-Dej”) – pe care le voi comenta în alt loc. Tandemul analitic nu aduce decît confirmarea rădăcinilor partajate şi a obiectivelor comune, empatia mergînd pînă la nivelul coitusului ideologic (gesturi fine de tandreţe intim-doctrinară). Doi foşti propagandişti roşii, membri ai unor generaţii contigue de ocupanţi comunişti, scrutează cu înţelepciune nostalgic- justificativă drumul parcurs în cadrul unei mişcări eşuate lamentabil, epavă pe care au părăsit-o la timp… pentru a sluji mai bine naufragiaţii. Ne oferă cadou un model util (lor) al tranziţiei, falsificînd trecutul, ca să corespundă noului viitor.
Preşedintele Iliescu primeşte fără rezerve “provocarea” la dialog din 2003 (cine ştie de fapt unde şi de ce a fost concepută operaţia) lansată imediat după ce declarase că în România nu a fost holocaust. După apropierea prin/pentru carte, el va admite orice îi pune în faţă Comisia Wiesel. Nu se teme de înfruntarea cu celălalt cameleon, dedicată păcii între două structuri. Cartea dovedeşte că nu avea motive să evite “confruntarea”, conivenţa perfectă fiind garantată din start. Pe patru sute de pagini se lăfăie demonstrarea urbanităţii, bunei credinţe, echilibrului, profunzimii, modernităţii şi onestităţii la care a ajuns, prin învăţare, cel care a împiedicat cu orice preţ… eliberarea României.
Emanatul care s-a re-educat, re-educîndu-ne prelung şi iremediabil, e “bombardat” cu întrebari comode – minuate mingi ridicate la fileu… Nici o ieşire neavenită, nici un “as” nu-şi permite lingăul de serviciu, trimis la Bucureşti să-i cîştige acordul pentru aservirea României. Iniţiatul în istoria năpîrlirii comunismului sesizează uşor traiectoria protectoare a întrebărilor, dozate ca să nu rănească, ţintite ca să poată fi parate elegant; percepe eludarea meşteşugită a elementelor periculoase, evitarea insistenţelor neavenite, culoarea tăcerilor. Maieutica Tismăneniana e însă destinată acelui “stupid people” vizat de Brucan ( satisfăcînd şi mediocritatea neo-diplomată, care înţelege prin adevăr orice făcătură bine executată metodologic). Investigatorul extrage, progresiv, metodic, temeinic, elemente compunînd o imagine/mască favorabilă, un portret de om politic matur, experimentat, responsabil, fast.
E o performanţă să-l scoţi pe Iliescu curat dintr-un “interogatoriu” atît de lung despre o crimă îndelung continuată, să selectezi atît de atent fotogramele, încît să poţi cere cititorilor în final … să nu interpreteze decît ce s-a spus. Mai tîrziu, după ce s-a obţinut ce s-a vrut de la martor şi devine utilă acuzarea lui, poţi să-i faci, tot tu, rechizitoriul, scoţînd la lumină… tot ce ai eludat. Tehnici ale etapizării adevarului, rafinate în comunism, pe care nu ar trebui să le admirăm. În spatele aparenţelor incisive şi manierelor colocviale, avem de a face cu o revoltătoare “inginerie” propagandistică, cu parşivie intelectuală.
Acum nu e momentul. În locul necesarei provocări la mărturisire şi remuşcare, V.T. îi dă ocazia lui I.I. să-şi etaleze netulburat tezele despre rătăcirea/compromiterea utopiei marxiste. Ambii au devenit critici ai ideologiei în care au crezut şi la care s-au raportat toată viaţa. Operează împreună, răsfoind teoria socialismului şi confruntînd-o abil cu istoria, un proces de “deconstruire” a propagandei la care s-au pretat, de demarcare de acţiunile la care au participat. Dar nu e o renegare credibilă, o conversie sinceră spre o nouă credinţă. Simţim că oricînd s-ar putea preta la reconstrucţie, la re-reevaluare, la reconsiderare, că e vorba de un proces reversibil abil controlat, de o plămădire oportunistă din mers, de adaptare fără scrupule, de “realism pragmatic”. Debarasarea de ideologie seamăna cu ascunderea corpului delict. Efortul lor nu e principial, nu e gratuit. Viziunea comunistă e găsită vinovată – doar pentru ca să fie exoneraţi cei care au aplicat-o… cu naivitate regretabilă, fără rele intenţii… Ideile sînt de vină, nu oamenii care au ucis invocîndu-le. Spre deosebire de fascism – care a comis răul premeditat, comunismul a fost un uriaş accident, o rătăcire utopică, o încercare nereuşită de ameliorare a imperfecţiunilor societăţii capitaliste… Să învaţăm din greşeli, mergînd mai departe. Fără “vînătoare de vrăjitoare”. Fără pedeapsă. Fără reparaţie.
Această soluţie împacă misiunea ideologilor individualismului mercantil (cărora li se concede aici realismul) cu tezele promotorilor domesticirii omului prin stat şi cu interesele responsabililor pentru genocidul din Europa de Est. Domnul Tismăneanu va orienta probabil IICC către demascarea… păcatelor doctrinei. Va incrimina ideile periculoase (politologic, istoric, antropologic, sociologic, etc.) – şi nu persoanele responsabile. Contra acestei mistificări, care ne împinge urmaşii spre domesticire, trebuie luptat, combătînd ariviştii care lucrează la Ministerul Adevărului, întru confecţionarea Sensului Nou. Pentru noi, teoretizarea a-juridică a “erorilor” este ce mai rea abordare. Pe de o parte, se oferă uzurpatorilor statului român supapa circumstanţelor ideologice, a “erorilor de parcurs”. Criminalii însărcinaţi de sovietici să transforme România într-un lagăr (şi cei care i-au acoperit după 1990) – fiind “cîntăriţi” doar istorico- politic, justiţia de tranziţie apare vinovată doar pentru că nu a penalizat “excesele”. Pe de altă parte, practica subjugării populaţiilor “în numele legii” poate continua, sub acoperirea unor noi doctrine/paradigme, în numele altor misiuni. Iar egotismul asocial şi aspiritual promovat de imperialismul “postmodernist” poate fi susţinut cu argumentul eşecului “tentativei de corectare” comuniste. Folosind scuza rătăcirii ideologice, genocidul poate fi acoperit printr-o “condamnare morală”, oferind o satisfacţie jalnică unor victime alienate, cărora nu li s-a permis reparaţia juridică, de două decenii. În acest timp, urmaşii beneficiari ai celor care au provocat dezastrul, spală euroatlantic prada prelevată după 1990 de la deţinuţi, albind-o în apa capitalismului post-decembrist, ascunzînd-o în albia prescripţiei, protejînd-o cu drepturile omului… ticălos.
Importantă este acoperirea împiedicării judecării crimelor comuniste, după 1990- crimă imprescriptibilă şi anulînd orice prescripţie. Evitarea acestui “mare şoc” este sarcina părţii a doua a dialogului. Cu nelimitată răbdare, Tismăneanu culege pledoaria sfruntată cu care Iliescu îşi acoperă actele, lăsîndu-l să ne explice doct de ce distrugerea României (pentru a susţine Tranziţia nomenclaturii), a fost inevitabilă. Iar s-au comis erori, excese, etc… Tot de cei care se înşeală, letal, din 1944. Şi Tismăneanu înghite tot, aprobă, fasonează, freamătă doctoral. Dacă ar fi ştiut măcar unu la mie din ce se ştie public despre uzurparea statului post-comunist, dărîmarea economiei şi jefuirea populaţiei de către ramurile FSN care au ocupat “spectrul politic”, i-ar fi putut contrapune “emanatului” argumente de netrecut, i-ar fi putut micşora plaja de joc, ar fi putut forţa recunoaşteri sau măcar tăceri demascatoare.
Dacă a ştiut, dar a evitat, sprijiniind camuflarea Contrarevoluţiei, care i-au fost scopurile? Un prim răspuns poate fi dedus din suflul discuţiei, în care Iliescu face lauda mondializării, aservirii financiare, capitalismului corporatist, agresiunilor SUA. Este deci vorba de un ritual de primire a securicomuniştilor în clubul elitei mondiale. Pîrtie deschisă pentru cămătari, credite sifonate şi comisioane. Nu vom precupeţi nici un efort în promovarea noilor paradigme, în slujba noilor stăpîni, în exportul ieftin de carne de tun, de creier, sex şi salahorie. Numai să se recunoască dreptul la impunitate a celor ce au acaparat România, să se garanteze protecţia lor în spatele valorilor europene. Şi mai ales, să nu se umble la proprietăţile realizate în Tranziţie, sfinţite… prin grele păcate.
Dacă nu ştia nimic, atunci cine l-a aburcat, la doi ani după acest dialog, în postura de vîrf al demascării comunismului metamorfozat? Şi de ce? Infruntarea Ministerului Adevărului impune urmărirea longitudinală a activitaţilor sale. Urmarea acestui “pas de deux” (Iliescu-Tismăneanu) este semnificativă, arătînd că părţile s-au sprijinit, întru îndeplinarea unor agende intersectate, cuprinzînd, pe lîngă vasalizarea la noua Poartă (guvernul SUA aliniat la politica Israeliană) – şi ca pare a ei – minimizarea genocidului comunist în raport cu holocaustul.
Un grup de istorici filo-semiţi pun în cîrca României, pornind de la pogromuri reale, cîte victime vor, fără a se simţi obligaţi să aducă dovezile care se impun. Proaspătul botezat democratic de domnul Tismăneanu, re-respectabilizatul Ion Iliescu asumă tot, în numele românilor, validind simulacrul de cercetare comis de Comisia Wiesel în octombrie 2004.
Urmează regimul Băsescu, care promulgă incriminarea delictului de opinie “antisemită” sau “negaţionistă” (legea 107/2006) lansată de guvernul Adrian Năstase. Constituţia e călcată în picioare odată cu istoria, dar scopul scuză mijloacele: să nu mai îndrăznească cineva să micşoreze amplitudinea holocaustului din România, “dovedită” de comisia Wiesel. Orice împotrivire, orice apărare a intereselor şi demnităţii naţionale – se poate descuraja cu ani de puşcarie. Deşi în Constituţie şi în Codul penal este încă incriminată trădarea intereselor ţării, pentru orice putere străină…
Metoda Wiesel de holocaustizare e contestată, mai ales în diaspora românească (paraziţii/mercenarii culturali interni tac mîlc). Se critică însă în mediile libere culpabilizarea colectivă a românilor, promulgată arbitrar de “comisii” duşmănoase. Se cere judecarea cu prioritate a comunismului, amintindu-se că, la instalarea sa devastatoare, s-a recurs şi la un noian de încarcerări pentru “antisemitism” şi “fascism”. Intră în joc Sorin Ilieşiu. Lansează brusc (după 15 ani în care s-a ocupat cu altceva) un Apel pentru judecarea comunismului. Semnat fulgerător de un mare număr de intelectuali. Citit imediat de Băsescu – care decide pe loc: Vladimir Tismăneanu va conduce comisia pentru studierea crimelor comunismului. Iată la ce consecinţă stranie duce dialogul comentat aici. Protestele faţă de scandaloasa manevră a adevăraţilor anti-comunişti, a unor rezistenţi consecvenţi, sînt în van (vezi un exemplu la: http://www.piatauniversitatii.com/news/editoriale/comitet_victimele_comunismului.htm). Se repetă (şi deci se legitimeaza subtil) “metoda Wiesel”, cu larga aprobare a “intelighenţiei” de Dîmboviţa – care o dă în bară sistematic, de 20 de ani.
Băsescu îşi asumă noul “raport”, aşa cum Iliescu şi-a asumat “raportul” Wiesel. Se face că acum s-au aflat la noi aceste crime – deci implicit că FSN-ul nu e vinovat de împiedicarea justiţiei. Culege voturile anticomuniştilor hipnotizaţi. Vadim profită de slăbiciunea făcăturii, întinînd memoria victimelor comunismului şi permiţînd “dizidenţilor” de catifea să-şi sporească capitalul de imagine, exhibîndu-şi dîrzenia vigilentă…. Publicul prostit de spectacol nu observă că tocmai alegerea lui Tismăneanu şi repetarea metodei Wiesel au permis blastfemia PRM. Nici că nu există o reală “condamnare”, printr-un discurs ipocrit, netransformat, de parlament, într-o lege. Că regimul Băsescu stinge anchetele de la procuratură. Că ultimii criminali îşi primesc pensia de merit pînă la capăt. Că ultimelor victime li se limitează drastic despăgubirile (OUG 62/2010). Dar “elitele civice” nu înţeleg, tolerează noua “emanaţie”, noua uzurpare, noua diversiune, noua impostură. Tismăneanu ajunge preşedintele IICC. Metoda Wiesel (Iliescu) – Tismăneanu (Băsescu) pentru oficializarea unor prezumţii prin “dictat istoric”, creează posibilitatea ca un român să fie întemniţat, dacă reduce numărul de victime decretat de “Comisii”. Juriştii români nu reacţionează. Istoricii români tac în faţa compromiterii ştiinţei lor. Intelectualii tac chitic, sau cîrtesc în şoaptă, sau aderă gălăgios la farsă. Ultimii supravieţuitori ai abuzurilor, ramoliţi în aşteptarea dreptăţii, nu mai înţeleg ce se întîmplă.
Aceasta a fost, probabil, o parte a misiunii, îndeplinită cu ruşinoasă uşurinţă.
Pentru a o combate, folosind o metodă critică devenită posibilă în noua tehnologie de tratament textual, voi adnota cartea Tismăneanu-Iliescu. Nu e vorba numai de un comentariu critic ci şi de inserarea mărturiei mele de participant, pentru contrast, la locul potrivit. Dacă unii vor conchide că asistă la un conflict de percepţii subiective, foarte bine.
Apărătorii onestităţii lui Tismăneanu să explice publicului: Cum ar fi putut comite această carte, în 2004, un autentic justiţiar anticomunist, pus pe urmele fărădelegilor feseniste?Cu ce scop l-a servit atît de jenant pe Iliescu? Cine şi cum a putut vedea în Tismăneanu, şi după comiterea acestei cărţi, pe cel mai legitim judecător al comunismului şi chiar al Contrarevoluţiei? Cum a ajuns un politolog mediocru, istoric intern al PCR, în poziţia de expert pe problema crimelor comunismului? De ce a fost proiectat partenerul lui Ion Iliescu din acest dialog amical în fruntea…” Comisiei Tismăneanu” şi apoi a IICC? Ce putem crede despre pretenţia actuală a lui Tismăneanu de a lupta pentru pedepsirea aceluiaşi Iliescu, pe care-l peria jalnic în 2003, cînd crimele sale erau cunoscute de toată lumea?
Nu demonstrez o teoremă de matematică. Expun doar prezumţiile mele legitime, alături de cele comentate. Nu mă simt dator să aduc “dovezi” pentru interpretarea logică a unui şir expresiv de fapte publice. Nici să aştept 50 de ani, rătăcind prin labirinturi teoretice, pentru a putea vorbi “pe bază de documente”… din arhive măsluite. Aştept, deschis, dovezile în sens contrar. Vreau să revelez un abuz intelectual, cu mijlocul cel mai adecvat. Infracţiunile propagandistice se comit printr-un text, care constituie corpul delict. Nu am cale mai bună pentru a le dovedi cîrdăşia, a justifica acuzaţia de înaltă trădare pe care o aduc lui Iliescu şi de impostură complice, pe care o aduc lui Tismăneanu. Detest tehnicile de manipulare prin comentarea fără citat şi selecţia tendenţioasă. Dincolo de aserţiunile punctuale, pe care le adnotez migălos, încerc să relev sensul textului în ansamblul său. De aceea, aşa cum am mai făcut (http://www.procesulcomunismului.com/news/default_stiri.asp.htm), am recurs la un tratament complet, care să contrapună o pledoarie complexă, unei pledoarii complexe: www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/irosca/carti_comentate/iliescu_tismaneanu_coment.htm
alcătuind prin filtrarea aspectelor cele mai semnificative şi o versiune compactă: http://www.piatauniversitatii.com/news/news.asp-id=9&year=2010&month=8.htm
Zilele trecute am vizionat la TVR un film, în care Vladimir Tismăneanu, a înfierat proletar PCR, de la izvoare pînă la vărsarea în “revoluţie” (adică în FSN… dar aici filmul s-a oprit). Fără a aduce informatii noi, politologul ipocrit a oferit un spectacol de propagandă greu de suportat. Drept pentru care, dau drumul mai repede analizei la care lucram, pe care altfel aş fi rafinat-o. Sper ca proaspătul discurs anticomunist livrat de V.T. să poată fi confruntat cu cel la care a recurs în 2003, pentru a-l reabilita (şi cuceri) pe Ion Iliescu.
În fine, un ultim cuvînt despre personajul principal. Numai pentru că am scris atît de mult despre el, nu am dilatat această introducere. Dar adnotările mele îi urmăresc pas cu pas pledoaria mincinoasă. Oricît ar fi de revoltătoare făţărnicia Tismăneană, nu poate fi echivalată cu mişelia celui pe care Radu Chesaru (unul dintre revoluţionarii autentici “sinucişi” după 1990) l-a numit prima dată, la TVR: “Cel mai mare criminal din istoria României”.
Un articol semnat Mary Jo Anderson şi publicat în “Inside Catholic” sub titlul “Poate Europa să supravieţuiască prăbuşirii demografice?” (“Can Europe Survive Its Population Plunge?”) ne reaminteşte rezultatele amare ale deceniilor de control al populaţiei.
“Europa moare. The Washington Post, printre alte publicaţii, raportează că, într-o sută de ani, va fi greu de găsit germani în Germania sau italieni în Italia. Anumiţi demografi cred că este deja prea târziu să corectăm plonjonul pe care Europa îl face înspre extincţie. “Căderea populaţiei nu mai poate fi stopată,” spune Walter Rademacher, oficial al Biroului Federal German de Statistică.
Rata de înlocuire a populaţiei este de 2,1 copii per femeie, pentru ţările dezvoltate. Nici măcar o singură naţiune europeană nu are o astfel de rată a fertilităţii, iar cele mai multe se situează sub 1,6. La acest nivel, fiecare generaţie reprezintă abia jumătate din numărul celei anterioare. Populaţia activă se va reduce cu 30% în doar 20 de ani, având un impact devastator asupra economiei. Azi, experţii UE şi ONU sunt destul de alarmaţi, din moment ce convoacă consilii pe tema crizei populaţiei. Ironia? Criza e chiar opera lor.”
Aşa este. Şi facem o paranteză pentru a menţiona, a câta oară?, situaţia României. Rata de fertilitate în ţara noastră este la un catastrofal nivel de 1,35. Nu putem să nu remarcăm ipocrizia, spre exemplu, a Fondului Naţiunilor Unite pentru Populaţie (United Nations Population Fund, UNFPA), promotor major al avortului liber şi al contracepţiei universale (doi dintre “stâlpii” controlului populaţiei) care a organizat, în 2007, la Sibiu, conferinţa “Populaţia României încotro?”. Situaţia este mai mult decât îngrijorătoare, adevărat, dar ei nu sunt vinovaţi cu nimic că s-a ajuns aici?
Redactata de Alianta Familiilor din Romania cu prilejul conferintei anuale AFR tinuta la Centrul Areopagus din Timisoara pe 20 martie 2010 si deschisa publicului spre semnare
Preambul
Societatea umana a trecut, in epoca moderna, prin schimbari majore in plan politic, social, cultural si economic.
Aceste transformari, care au cunoscut un ritm accelerat in secolul XX si care continua in secolul XXI, au condus societatea umana spre mai bine. Viata comunitatilor si a indivizilor a fost in general imbunatatita. Au fost eliminate, in multe parti ale lumii, nedreptati si inechitati profunde, prin asigurarea unor drepturi fundamentale si prin salturi calitative ale vietii.
In acelasi timp insa, acest context a adus cu sine coagularea unor curente care submineaza valori fundamentale ale societatii umane. Secularismul agresiv, tendinte radicale de redefinire a familiei, marginalizarea valorilor moral-crestine sunt o realitate manifesta.
Societatea romaneasca nu a ramas izolata de aceste evolutii. Iesita dintr-o lunga perioada totalitara, Romania si locuitorii sai inca lupta pentru re-gasirea de sine, pentru redescoperirea acelor valori comune, care fac parte din tesatura sa intima.
Din aceasta identitate comuna face parte, la loc de frunte, credinta crestina, impartasita de un procent covarsitor dintre cetatenii Romaniei, intretesuta in ethosul nostru national si care influenteaza manifestarile sociale, culturale si politice ale romanilor, fiind reperul la care ne raportam ca la un standard comun, atemporal si absolut.
Totusi, in contextul transformarilor social-politice ale secolului XXI, s-a creat potentialul pentru un conflict incipient intre valorile moralei crestine si “noile valori” seculare, in esenta anti-crestine, promovate la nivel international, in special in cadrul Uniunii Europene.
Putem constata ca acest conflict este deja manifest in unele state membre ale UE. Asistam, in ultima vreme, la tot mai multe cazuri in care crestinii sunt adusi in fata Justitiei ca invinuiti datorita credintei lor, suferind o forma de pedeapsa pentru ca valorile lor crestine exprimate incalca noi legi sau noi “drepturi ale omului”, in marea lor majoritate iluzorii, contrare ratiunii si binelui autentic al omului. Aceasta evolutie nefericita creeaza o presiune asupra crestinilor, pentru a-si cenzura sau chiar abandona credinta si valorile, pentru a nu se face pasibili de incalcarea unor norme ale statului sau vietii publice. Nu putini crestini vad in aceasta situatie o intoarcere la perioadele istorice in care crestinii erau prigoniti pentru credinta lor.
Avand in vedere cele de mai sus, subsemnatii, crestini care urmam invatatura Sfintei Scripturi, a Sfintilor Apostoli ai Domnului si Mantuitorului Iisus Hristos si a celor ce le-au urmat lor si care ne-au invatat calea lasand deoparte disputele teologice, marturisim valorile crestine comune insuflate de Sfantul Duh si afirmam cu tarie cele ce urmeaza:
Iisus Hristos este acelasi, ieri si azi si in veci (Evrei 13:8). Credinta crestina pe care o marturisim este deasupra transformarilor sociale vremelnice ori a spiritului unei epoci sau al alteia.
Aceasta credinta ne determina viata si actiunile de zi cu zi, in tot locul si in tot ceasul. Ea nu poate fi tinuta ascunsa; nu putem fi crestini numai acasa sau doar la biserica.
Potrivit Sfintei Scripturi, intelegem sa ne facem datoria de cetateni si sa dam Cezarului – conducerii legitime a Statului – ceea ce se cuvine si sa ne supunem autoritatilor si legilor, in masura in care acestea nu contravin constiintei si valorilor noastre crestine.
Familia intemeiata pe casatoria intre un barbat si o femeie este o institutie fundamentala a societatii, creata de Dumnezeu si expresie a complementaritatii naturale dintre barbat si femeie, a dragostei si respectului reciproce.
In calitate de parinti crestini, avem fata de copiii nostri datoria sa ii crestem si sa-i educam in spiritul ascultarii de Dumnezeu. Suntem ingrijorati de manifestarile imorale, permise sau chiar promovate in numele drepturilor omului si al unei tolerante fara discernamant.
Drepturile parintilor sunt drepturi fundamentale, intre ele primordial fiind dreptul de a dispune de educatia civica, morala si religioasa a copiilor lor.
Fiecare copil are dreptul sa fie nascut si crescut intr-o familie care se constituie dintr-un barbat si o femeie.
Dreptul la viata, incepand cu momentul conceperii si pana la moartea naturala, este un drept fundamental al tuturor fiintelor umane.
Libertatea religioasa si libertatea de constiinta sunt drepturi fundamentale si istorice.
Demnitatea umana este intrinseca fiecarei fiinte umane, creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si este deasupra oricarei autoritati lumesti.
In participarea noastra la viata cetatii si viata politica, sprijinim si conlucram cu acei factori care adera la valorile in care credem. Oricare ales sau reprezentant trebuie sa ii reprezinte pe cei ce-l voteaza si sa afirme valorile lor.
In incheiere, chemam Statul Roman si reprezentantii sai sa respecte si sa reflecte, in formularea legilor si politicilor publice, valorile si traditiile sociale si culturale, de inspiratie crestina, ale poporului roman, pentru a nu se ajunge la conflicte – de constiinta sau manifeste – intre cetatean si autoritatea din care izvorasc aceste legi.
Însă cu totul alta era surpriza care mă aştepta la începutul anilor 2000, într-un orăşel din vestul Republicii cehe!
La începutul lunii iunie 2001 am sosit în oraşul Teplice, aflat la jumătatea drumului între Praga şi Dresda, nu departe de reputatele staţiuni balneare Karlovyvary şi Marianske Lazne, cunoscute timp de secole sub numele de Karlsbad şi Marienbad. Aveam o cameră rezervată la hotelul „Prince de Ligne” şi mărturisesc că nu-mi pusesem întrebarea dacă era vreo legătură între numele hotelului şi istoria locului. Cu atât mai mult cu cât clientul pe care urma să-l vizitez a doua zi era stabilit în birourile unei mine de cărbuni, în inima unui bazin minier de sute de kilometri pătraţi. Cum, în general, în mai toate ţările europene, fie în Anglia, fie în Belgia, în Franţa sau în România, bazinele miniere se remarcă mai ales prin rămăşiţele industriale abandonate după sfârşitul epocilor de aur, de mult dispărute, nu mă aşteptam să întâlnesc vreo perlă a arhitecturii baroce sau gotice!
Eroare totală! Am descoperit un orăşel cochet, împânzit de vile cu alură renascentistă, cu monumente baroce (coloane mariale, biserici decorate cu vitralii şi lambriuri străvechi, statui şi sculpturi la fiecare pas…), cu grădini imense îngrijite şi presărate cu izvoare minerale! Atunci mi-am dat seama că mă aflam în inima Sudeţilor, că, de fapt, eram la Toeplitz, oraş numit acum două secole „Salonul Europei”, unde veneau la cure balneare sau pur şi simplu în vilegiatură, toate capetele încoronate ale continentului cu suitele lor, precum şi „toată floarea cea vestită a întregului Apus!” Pe aici trecuseră, în epoca de glorie a oraşului, Louis Bonaparte, fratele lui Napoleon, împăratul Prusiei Frederich Wilhelm III, Alexandru I, ţarul Rusiei, şi sora sa Maria Pavlovna, Maria Ludovica, viitoarea împărăteasă a Austriei sau Maria Luiza, soţia lui Napoleon. Tot aici a avut loc celebra întâlnire între Goethe şi Beethoven; aici au concertat celebrii muzicieni Frederic Chopin şi Frantz Liszt.
Efectul binefăcător al apelor minerale tămăduitoare din localitate fusese descoperit şi menţionat încă din anul 762, aşa că nenumărate alte personaje trecuseră pe acolo de-a lungul secolelor. Ajunge să-l menţionăm pe Petru cel Mare, ţarul Rusiei şi modernizatorul ei, care a făcut repetate sejururi în Europa Occidentală.
Aşa se explică numele de „Prince de Ligne” dat hotelului construit în 1824 în piaţa centrală a oraşului, pe locul unde se găseau două pensiuni de familie unde cu treisprezece ani înainte locuise Beethoven. Denumirea de „Prince de Ligne” aminteşte prezenţele repetate ale acestui personaj excepţional în oraş, unde el venea să-si viziteze, timp de douăzeci de ani, fiica, soţia lui Jan Nepomuk Clary-Aldingen, proprietarul domeniului Toeplitz. El era, cu ocazia acestor vizite, trupul şi sufletul înaltei societăţi care-şi dădea întâlnire la Toeplitz şi pe care el o amuza şi distra cu sclipitoarea lui conversaţie şi vorbele sale de duh. Într-un cuvânt, după cum îl numesc biografii lui, „le charmeur de l’Europe”.
Fatada hotelului "Prince de Ligne" din Toeplitz
Charles Joseph Prinţul de Ligne (1735 – 1814) descindea dintr-o celebră familie originară din regiunea Hainaut, aflată astăzi în Belgia, a căror membri deveniseră de-a lungul veacurilor, prinţi de Mortagne, conţi ai Imperiului Romano-German, prinţi de Epinay etc. Charles Joseph de Ligne a fost un spirit deschis, pasionat de nenumărate aspecte ale vieţii (călătorii, filosofie, etnografie…) şi a cunoscut şi fermecat o cantitate impresionantă de personalităţi ale secolului XVIII, printre care Mme de Pompadour şi Voltaire.
Performanţă excepţională, Prinţul de Ligne a reuşit să devină mareşal în armatele a trei puteri majore ale epocii: Rusia, Austria şi Franţa, cu ocazia Războiului de şapte ani (1756-1763). Trăind, pe de o parte ca un potentat oriental, pentru care nicio fantezie nu era prea scumpă, şi, pe de altă parte, ca un savant multilateral – a scris nenumărate piese de teatru, poezii, povestiri, amintiri şi descripiţii de călătorie, dar şi eseuri istorice sau studii militare –el este o sinteză a epocii sale, atât de strălucită, dar şi atât de controversată.
Ceea ce poate interesa în special pe cititorul român, sunt comentariile sale şi acţiunile întreprinse ca urmare a şederii în Moldova celei de a doua jumătăţi a secolului XVIII.
În 1789, Prinţul de Ligne, care participa la războiul austro-ruso-turc (1787-1792) îşi stabileşte cartierul general la Iaşi, unde rămâne între 22 octombrie şi 15 decembrie. Departe de front, într-un oraş animat, care trăia în aparenţă liniştit, rupt de conflictul care anima cele trei mari puteri regionale, Charles Joseph de Ligne are tot timpul necesar pentru a studia caracterul şi obiceiurile locuitorilor, limba şi veşmintele lor, arhitectura oraşului şi geografia ţării. Pasionat de ceea ce vedea, Prinţul de Ligne a consemnat impresiile sale într-o corespondenţa care, în parte, a parvenit până la noi. Din păcate, nu cunoaştem cu exactitudine numele destinatarului acestor scrisori, specialiştii ezitând între marchiza de Coigny, o veche cunoştinţă a prinţului, şi contele de Segur, ambasadorul Franţei pe lângă curtea ţaristă.
Portretul lui Charles Joseph prince de Ligne
În mesajele sale, încântat fiind de recepţia călduroasă pe care i-au rezervat-o familiile princiare locale, precum Ghika sau Cantacuzino, el descrie adevăratele curţi bizantine care-l înconjurau, precum şi bogăţia sau viaţa luxoasă pe care acestea o duceau. Mai presus decât orice, Ligne este încântat de prezenţa soţiilor şi fiicelor acestor boieri, aproape întinse pe divane
„cu capul susţinut de frumoasele lor braţe, indolente şi dezirabile”. „O fustă extrem de uşoară, scurtă şi strâmtă, acoperă uşor formele lor şarmante, şi un voal desemnează minunat frumosul contur al sânilor lor. Bărbaţii care le fac o vizită sunt aproape culcaţi lângă ele…”
Din păcate, mare parte dintre aceste frumuseţi locale arborează o burtă proeminentă, considerată acolo ca un argument în favoarea seducţiei.
Mama unei fete, surprinzând privirea prinţului, care admira formele acesteia, i s-a adresat, jenată de faptul că ea nu avea burtă, spunând:
„O să aibă în curând, pentru că, deocamdată, e o ruşine: e dreaptă şi slabă ca o trestie!”
Numeroase servitoare, frumos îmbrăcate ca nişte prinţese, aduceau pipe, dulceaţă de trandafiri, ceşti de cafea, pahare cu apă, parfumuri naturale… Aşa că Ligne, tentat şi intrigat, a organizat un bal, la care au participat vreo o sută de boieri, însoţiţi de nevestele lor. S-au dansat dansuri greceşti, moldoveneşti, turceşti, pe care prinţul le descrie în felul următor:
„Se ţin de mână, îşi fac fasoane, se separă, se reţin, se apropie, se privesc, se înţeleg, se ghicesc, îşi dau aere de a se iubi… Acest dans mi se pare foarte rezonabil!”
Şi toate acestea, în timp ce Revoluţia scutura Franţa din ţâţâni!
Tot în aceeaşi misivă putem citi remarca prinţului privind limba vorbită de moldoveni:
„Îmi place totul la ei, şi mai ales limba lor, care îmi aminteşte că se trag din romani… În loc de bună ziua, se spune „szluga”. Pentru a zice fată frumoasă, se spune „frumos coconiţă”. Pentru bonsoir – „sara bună”, iar pentru te iubesc: „draga mii”.
Toate aceste aparenţe ale nepăsării nu-i ascund prinţului grija permanentă a localnicilor, înghesuiţi între cele trei mari puteri care îi înconjoară şi pentru care ei nu reprezintă decât o monedă de schimb în jocul lor continental.
”Nicio situaţie nu se poate asemăna cu cea a oamenilor aceştia. Bănuiţi de ruşi că preferă pe austrieci, suspectaţi de aceştia, care-i cred ataşaţi de turci, ei doresc tot aşa de mult plecarea unora, pe cât le e frică de venirea celorlalţi.”
Neîncrederea localnicilor, urmare a poziţiei lor inconfortabile, nu-i scapă prinţului, care scrie:
„Boierii vorbesc puţin. Frica pe care o au de turci, faptul că de obicei le vin numai ştiri rele, şi fiind sub imperiul puterii care o exercită asupra lor Divanul din Constantinopol şi hospodarul, i-a făcut să fie de o indicibilă tristeţe. Cinzeci de persoane care se adună zilnic într-o casă sau alta au aerul că aşteaptă fatala spânzurătoare. În fiece clipă se aude: aici a fost măcelărit tata, din porunca Porţii, aici soru-mea din ordinul Domnitorului.”
Această constatare îi sugerează prinţului o soluţie, pe atât de echitabilă, pe cât de nerealizabilă, în acea vreme:
„Serviţi această umanitate şi în acelaşi timp politica mai multor împăraţi, lăsând în pace pe bieţii moldoveni. Ţara lor este atât de frumoasă, încât toată Europa ar ţipa dacă li s-ar lua. Scoateţi-i de sub jugul tiranilor din Orient. Să se guverneze singuri şi în loc de hospodar care e forţat să fie un despot şi un şarlatan pentru a se pune bine cu Poarta, să li se dea doi boieri numiţi pe trei ani. Reintrând, după acest termen, în clasa comună, aceştia nu vor îndrăzni să abuzeze de autoritatea lor, ştiind că pe urmă ar plăti destul de scump acest abuz. La pace, pentru Curţile domnitoare, ar fi o jucărie dacă le-am face un mic cod de legi, foatrte simplu, care, mai ales, să nu fie scris de filosofi, ci de câţiva jurisconsulţi, oameni cumsecade, care să cunoască clima, caracterul oamenilor, religia şi moravurile ţării şi care să dea o mare autoritate acelor boieri şi puternici domnitori însărcinaţi cu administraţia.”
Mânat de aceleaşi sentimente generoase, Ligne a încercat marea cu degetul, sperând să afle care sunt intenţiile curţii dela St. Petersburg, controlorii „de facto” ai vieţii politice în Principatele dunărene, privind viitorul independenţei lor. El a sugerat lui Potemkiin, favoritul împărătesei Ecaterina, că ar putea deveni hospodarul ţărilor române reunite. După refuzul acestuia, Ligne s-a grăbit să propună ca, după încheierea păcii „să faceţi, cel puţin independente de turc aceste două ţări. Faceţi să fie guvernate de boierii lor sub protecţia celor două imperii.”
A trebuit să treacă, după ce aceste propuneri au fost formulate, mai bine de jumătate de secol pentru ca Unirea să intre în fapt şi aproape o sută de ani până când Independenţa României să fie recunoscută! Însă în acest domeniu, Charles Joseph de Ligne a fost un predecesor şi un vizionar care merită respectul nostru!
* * *
Trei ani mai târziu, Prinţul de Ligne îşi petrecea vilegiatura la Toeplitz, în Boemia, unde locuia fiica sa şi ginerele lui, prinţul de Clary. Charles Joseph de Ligne îşi construise o mică reşedinţă, numită „Mont-Ligne”, pe o colină din împrejurimile oraşului. Aici el primea, după spusele sale, „toţi şchiopii din Toeplitz.” Să nu uităm că localitatea era o staţiune termală unde vizitatorii veneau, în principiu, să-şi trateze afecţiunile!
Când nu-şi invita prietenii la ceai la „Mont-Ligne”, prinţul făcea vizite. Iată cum descrie unul dintre memorialiştii prinţului una dintre aceste vizite, care urma să-l marcheze pentru restul vieţii:
„Într-o zi când se dusese să-şi vadă nepotul, M. de Waldstein, în castelul său din Dux, prinţul a făcut cunoştinţă cu un oarecare M. de Saingalt. Tenul lui obscur, ochii lui pătimaşi, gesturile largi, conversaţia volubilă, maniera de a face reverenţele „à l’ancienne”, nimic nu desemna în el un şoarece de bibliotecă. Era faimosul Casanova, pe care M. de Waldstein îl întâlnise la Paris, la ambasadorul Veneţiei „la capătul banilor, voiajelor şi aventurilor.” „Veniţi cu mine, i-a propus Waldstein, plec mâine.” Aşa a devenit aventurierul îmbătrânit, bibliotecar într-un liniştit castel din Boemia… Ligne a fost încântat. „Timp de şase veri, m-a făcut fericit prin imaginaţia lui tot atât de vie ca la douăzeci de ani, entuziasmul lui pentru mine, agreabila şi utila lui instrucţiune.”
Casanova îşi ocupa timpul liber redactându-şi memoriile. Le citea lui Ligne, care regăsea în nenumărate episoade indecente sau extravagante propriile lui aventuri. Acelaşi spirit tenace şi complet lipsit de prejudecăţi îi animase pe aceşti oameni însetaţi de plăceri. Nu lipsea nimic: maici seduse, escaladarea zidurilor, amoruri efemere, dueluri, bastonade, deghizări, măgării… Ligne le cunoscuse pe toate cu deosebirea că înalta lui poziţie îl punea la adăpost de orişice consecinţă sau inconsecvenţă.
Ligne îl încuraja cu insistenţă pe Casanova să-şi publice Memoriile, însă acesta ezita. El care înfruntase toată viaţa scandalul, ajunsese la vârsta la care se liniştesc agitaţiile. Cu atât mai mult cu cât se credea persecutat!
O editie a "Memoriilor" in limba germana cu portretul autorului pe coperta
Protesta fără încetare, din cauza cafelei, a laptelui, a farfuriei de macaroane. Sosea cu întârziere la Ligne? Era pentru că i se dăduse un birjar prost! Câinii lătraseră toată noapte şi îl împiedicaseră să doarmă! Un rândaş nu-şi scosese pălăria trecând prin faţa lui! Supa, dinadins, fusese servită prea caldă şi un valet l-a făcut să aştepte înainte de a-i da să bea! Căpşunele au fost servite tuturor înaintea lui!
„Sunt mândru, spunea el, pentru că nu sunt nimic!” Agitat, gemând în permanenţă, vorbind despre cabală şi magie, punându-şi două sau trei perechi de ochelari unele peste altele, alergând după fetiţe ale căror mame veneau să se plângă, Casanova reprezenta pentru prinţ o sursă inepuizabilă de distracţii. De care avea nevoie pentru a uita tristeţea soartei lui de exilat -redus la sărăcie- şi mai ales redus la a nu mai conta printre cei mari ai lumii.”
Însă această legătură, una dintre ultimile cu unul dintre „cei mari ai lumii”, avea să-i aducă lui Casanova un prim pas pas către imortalitate. Pentru că Prinţul de Ligne a fost primul dintr-o serie interminabilă de autori care au publicat după moartea prietenului său, libertinul din Veneţia, o biografie a acestuia.
* * *
În acea seară ploioasă de iunie 2001, suprins şi încântat de staţiunea încărcată de istorie pe care o descoperisem, nu am ezitat să mă plimb timp de două ore prin centrul pustiu al oraşului. Şi luminile felinarelor, înconjurate de haloul ireal format de picăturile de ploaie, transformau străzile şi parcurile goale de trecători în tot atâtea saloane de bal, pe care imaginaţia mea excitată le popula cu prinţi şi contese, valeţi şi muzicieni în livrele galonate, purtând perucă pudrată, şi obliterând în peisajul urban vestigiile cenuşii ale arhitecturii ultimei jumătăţi de veac.
Adevărata surpriză mă aştepta însă a doua zi, când clientul meu, venit să mă ia cu maşina dela hotel, mi-a spus că doreşte să-mi arate ceva interesant. E drept că în noaptea precedentă citisem toată documentaţia disponibilă în hotel, cea mai mare parte în limba germană, având în vedere vecinătatea imediată a ţării lui Beethoven şi înţelesesem deja unde mă aflam.
Când s-a oprit în piaţa principală din Duchov, în faţa unui palat baroc vopsit în roz, am înţeles că mă găseam la Dux, oraşul în care Casanova îşi petrecuse ultimii treisprezece ani din viaţă ca bibliotecar al contelui Waldstein. I-am spus clientului meu că nu voi pleca din regiune cu nici un preţ înainte de a vizita castelul şi el, cu un surâs amuzat în colţul gurii, mi-a promis că va face tot ce se poate pentru îndeplinirea dorinţei mele. Astăzi, gândindu-mă bine, cred că înţelesese cu cine are de a face şi pregătise această înscenare cu multă vreme înainte!
Fatada castelului de la Dux, astazi Duchov
De-a lungul zilei, discuţiile mi se păreau interminabile! Cu atât mai mult cu cât aflasem că vizitarea palatului se termina la ora 17! Vedeam arătătoarele ceasului care se învârteau cu o viteză nebună, ospătarul care nu mai venea să ia comanda, secretara care avea nevoie de o jumătate de oră ca să facă o copie… şi eu, ca pe jăratec!
Pe la ora 16h30 am reuşit să plecăm dela biroul clientului, care se găsea la vreo zece km de Dux. Rareori în viaţă nişte nenorociţi de zece kilometri mi s-au părut mai lungi! Şi clientul care conducea atât de încet!
Când am ajuns la poarta castelului, era ora 5 fără 10. Totul era închis! Eram sigur că am ajuns prea târziu, mai ales că era vineri după amiază.
Casanova la biroul din Dux si fotoliul pe care a decedat
Însă interlocutorul meu a sunat la poarta castelului, care s-a deschis imediat şi din palat a ieşit un domn distins şi bine îmbrăcat, care nu părea a fi un ghid oarecare. După prezentări, am descoperit că acest domn era chiar directorul muzeului. Şi am înţeles că, de fapt, clientul meu, directorul unei importante societăţi miniere din regiune, trăsese de timp anume pentru ca să ajungem la palat după terminarea orarului prevăzut pentru accesul publicului. Aşa că am beneficiat de o vizită privată, numai pentru noi, într-un palat gol, cu ghidul cel mai competent şi în ritmul care ne convenea.
Subiectul mi-a atras atenția printr-un complex de sincronicități, acele aparente întâmplări, toate pe același subiect. Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost afișul celor de la Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării (CNCD), care șochează prin atașarea unei banderole la mâna unui nou născut ALB, de rasă caucaziană, pe care este inscripționat cuvântul „ȚIGAN”.
Primul gând care mi-a trecut prin minte la acel moment a fost deloc reverențios, cu privire la mama imbecilului care a avut ideea asta. Țigancă o fi ea, în nici un caz acel bebeluș !!! Eu, dacă aș fi în locul mamei acelui copil, aș fi dat în judecată pe autorii acelui afiș !!!
Nu este de ajuns faptul că o întreagă Europă ne vede drept „ciori” datorită furțișagurilor și criminalității etniei țigănești care a năpădit Vestul după deschiderea granițelor ?! Ca o ironie a sorții, românii care își fac concedii în Europa, plătite cu bani grei, au ajuns să fie discriminați și ostracizați, din cauza minorității țigănești cu care sunt identificați și confundați.
Nu pot să nu remarc modalitatea insidioasă în care se inoculează această idee, conform căreia:
- toți țiganii Europei vin din România
- Români = țigani
Comitetul Director al Asociatiei PRO-PNTCD a decis organizarea Congresului de Reunificare a P.N.T.-CD,in data de 09.10.2010.
Aceasta decizie a fost luata considerand ca reprezentantii actuali ai P.N.T.-CD. Radu Sarbu-Aurelian Pavelescu nu reusesc unificarea partidului.
Noi consideram ca singura solutie posibila este organizarea unui Congres al PNTCD, la care sa participe cu drept de vot deplin totii membrii de partid.
Membrii de partid exclusi vor avea posibilitatea sa participe inscriindu-se (provizoriu) in Asociatia PRO-PNTCD.
Alegerea organelor de conducere se va face prin vot direct si secret. Pentru functiile de conducere se poate inscrie orice persoana membru PNTCD sau PRO-PNTCD.
Alegerile se vor face in sistem UNINOMINAL. Pentru detalii va puteti adresa urmatoarelor persoane de contact:
Dicţionarele explicative definesc cameleonismul ca fiind proprietatea unor reptile de a-şi schimba culoarea pielii după culoarea mediului înconjurător, proprietate numită homocromie. Reptilele (dar şi vietăţi marine) au fost dotate cu acest sistem, fie pentru a se apăra şi a nu deveni hrană, fie pentru a se camufla şi a păcăli victimele, hrana cea de toate zilelele. Animalele nu pot fi incriminate pentru cameleonism, acesta fiind natural, conform firii lor, aşa cum a creat-o Dumnezeu.
Omul, dotat cu raţiune şi voinţă, a ajuns să-şi schimbe aproape totul: pielea, părul, ochii, culoarea acestora, membrele, organele interne, mai puţin capul (deşi nu lipsesc idei şi preocupări în acest sens), numele, familia, naţionalitatea, cetăţenia etc. Dar cea mai interesantă schimbare, care nu stă în putinţa animalelor, este sachimbarea purtării şi convingerilor, indicii asupra calităţii caracterului (sau năravului) omului. De unde şi zicala, omul schimbă părul dar naravu’ ba! De ce recurge omul la cameleonism? Pentru a se apăra, a induce în eroare, a ataca şi a face victime, a-şi asigura o poziţie sociala, profesională, politică etc. în ton cu vremurile, a pune în practică proiecte de transformare a lumii etc. Cameleonismul omenesc îmbracă diferite forme, cele mai des întâlnite în zilele noastre fiind lingeblidismul, pupincurismul şi snobismul , cu efecte nefaste asupra mediului înconjurător, adesea de anvergură naţională şi internaţională. Cameleonismul iese cel mai bine în evidenţă la sachimbarea regimurilor. Schimbarea regilor, bucuria… cameleonilor!
Şi la noi, schimbarea din 1989, a scos la suprafaţă, ca pături superioare (adică acele pături nedorite şi nepoftite) ale societăţii o elită de cameleoni: politici, economici, culturali etc. Parola revoluţionară (sic!), “ toţi oamenii de bine să iasă în faţă!” chema, de fapt, toţi cameleonii la împărţirea prăzii. I-am văzut după aceea defilând prin faţa camerelor de luat vederi (Şi mai defilează şi astăzi!) Au înfiinţat partide, au restructurat (dezmembrat, furat şi vândut) economia naţională, au pus istoria şi cultura poporului român la index , ca un cadavru de care trebuie să ne debarasăm cât mai repede, au declarat poporul român tarat şi patibular, cultivând în rândul noilor generaţii renegarea şi emigrarea. Cameleonismul a devenit o filozofie şi un mod de viaţă.
Judecătorul Florin Costiniu îi salvează averea lui Dan Ioan Popescu. Anticorupţia la români, episodul 1 TVR
De ani buni s-a declanşat campania anticorupţie. Rezultate concrete însă nu prea sunt. Le aşteaptă şi românii şi Comisia Europeană. Cu excepţia primarilor din Râmnicu Vâlcea şi Baia Mare, nu există condamnări în dosare importante de corupţie.
Telejurnalul lansează astăzi campania “Anticorupţia la români”, în care îşi propune să răspundă la întrebarea: “De ce nu avem corupţi condamnaţi?”
O decizie şoc
O decizie curajoasă a marcat începutul lui 2006: comisia de cercetare a averii demnitarilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, condusă de judecătorul Mihai Nuca, a constatat că fostul ministru al Industriilor, Dan Ioan Popescu, nu poate justifica un milion de euro în perioada cât a fost membru al Cabinetului Adrian Năstase. Comisia a dispus sechestrul asigurator pe 8 terenuri din Azuga şi pe un apartament din zona Kiseleff ale familiei fostului demnitar.
DIP se pregăteşte
Comisia reprezenta însă “acuzarea”. Decizia finală trebuia luată de un Complet special format din judecătorii: Nicoleta Florea – preşedinte, Constantin Brânzan şi Carmen Sârbu. Dan Ioan Popescu apelează la avocaţii Ion Neagu şi Ana Diculescu Sova.
Este constituţional să confişti averea nejustificată
În septembrie 2006, procesul este suspendat, iar dosarul trimis la Curtea Constituţională. Avocaţii lui DIP au susţinut că averea acestuia nu poate fi confiscată, întrucât se încalcă Legea fundamentală, care, la articolul 44, spune: “Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.” Jumătate de an mai târziu, în martie 2007, cu majoritate de voturi, Curtea nu dă dreptate avocaţilor lui DIP. Trei dintre judecători fac însă opinie separată în sensul admiterii cererii. Este vorba de judecătorii Şerban Viorel Stănoiu – soţul Rodicăi Stănoiu, colegă de partid şi fostă colegă de cabinet cu DIP, Petre Ninosu – fost parlamentar PDSR şi fost ministru al Justiţiei în Guvernul Văcăroiu şi Acsinte Gaspar – fost deputat PSD şi fost ministru pentru Relaţia cu Parlamentul în Guvernul Năstase. [Continuare →]
January 6th, 2010
Asociaţia Altermedia asigură gratuit găzduire web şi asistenţă tehnică pentru proiecte civice on-line meritorii. Oferim: spaţiu rezonabil, fără reclame, trafic practic nelimitat, baze de date, căsuţe de e-mail personalizate, administrare sigură şi uşoară, asistenţă tehnică etc. Dacă ai un astfel de proiect şi doreşti să fii găzduit, scrie-ne la adresa contact at altermedia punct ro. [...]
Loading ...
(5 votes, average: 4.20 out of 5)
(7 votes, average: 4.43 out of 5)
Loading ...
